Din stațiune în stațiune

Referinta: Sap-4772

25,00 lei
cu TVA

În cartea Din Staţiune în Staţiune, Jansen ne conduce prin această rugăciune bogată, imaginativă. Cu fiecare meditaţie bazată pe Scriptură, el ne invită să intrăm într-o poveste care încă nu s-a terminat. Ne arată modul în care întâmplările de pe Calvar încă se mai derulează în vieţile noastre, în fiecare zi. Începem să conştientizăm că „viaţă spirituală” este o expresie redundantă; după cum scrie Jansen: „Toată creaţia şi toate experienţele noastre sunt în mod misterios pline de Duhul lui Dumnezeu. Totul este spiritual, de la persoana care a fost miraculos vindecată de o boală până la treburile banale de zi cu zi, cum ar fi spălatul vaselor”.

Cantitate

Într-o după-amiază de vineri, pe când eram studentă postuniversitară în Pittsburgh, am intrat din întâmplare într-o biserică unde nişte copii se rugau Calea sfintei Cruci.

De ani de zile nu mai participasem la sfânta Liturghie. Prima mea iarnă în Pittsburgh tocmai trecuse şi era o zi de primăvară călduroasă, frumoasă. Mă plimbam pur şi simplu, fără nicio altă intenţie. Dar când am deschis uşile grele ale bisericii „Preasfânta Inimă”, brusc, neaşteptat, m-am regăsit în copilărie, în acei puţini ani de viaţă dinaintea momentului când mama mea a murit şi totul a luat-o la vale.

Pentru că în copilărie mersesem la o şcoală catolică, am fost imediat copleşită de mirosul de tămâie, de familiaritatea mişcărilor şi de repetarea rugăciunilor. Dacă am fost vreodată în viaţa mea doborâtă în genunchi în rugăciune, atunci acela a fost momentul, în acea biserică, înconjurată de şcolari care cântau cu stângăcie „Stabat Mater”. Fiecare cicatrice de suferinţă şi durere s-a aprins în mine, arzătoare şi nouă, cerând vindecare, atenţie şi, da, rugăciune. Parcă mi s-ar fi luat o greutate enormă de pe suflet. În acel moment m-am reîntors în Biserica Catolică. Şi încă sunt aici.

Îngenunchind în acea bancă, privindu-i pe copii, ascultând vocile lor tinere cum cântau versuri atât de familiare – „Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm. Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea” –, parcă aş fi fost din nou elevă în clasa a şaptea, purtând o uniformă aspră şi îngrămădindu-mă împreună cu alţi colegi de-ai mei într-o biserică umbroasă şi slab luminată, pe când afară era o zi însorită de primăvară. Mi-am amintit desenele cu Isus din broşuri, chipul său pe marama Veronicăi. Mi-am amintit cum nu mai conteneam succesiunea de îngenuncheri şi de stat în picioare şi cum mă tot întrebam: Cât mai poate să dureze oare? În Louisiana, zilele de vineri din Postul Mare însemnau vreme călduroasă şi mâncare delicioasă de peşte la cină. N-aş putea pretinde că aveam vreun gând mai sfânt sau mai profund decât această plăcere (sau disconfort) fizic.

Nu înţelesesem niciodată cu adevărat ce se întâmpla acolo, în schimb, în ziua aceea, în biserica „Preasfânta Inimă”, mi s-a părut deodată evident. Ne pregăteam pentru moarte.

Sună groaznic, nu-i aşa? Prea morbid? Prea stereotipic catolic? Dar într-adevăr, acele momente din biserică, mergând pe urmele unui Cristos condamnat şi suferind, m-au pregătit, într-un fel, să-mi conduc mama pe ultimii paşi când eram în clasa a opta, şi apoi să merg prin viaţă fără ea. Elevă îmbrăcată într-o uniformă incomodă, nu aveam nici cea mai vagă idee pe atunci că propria mea patimă avea să urmeze în curând.

La fel cum Gary Jansen meditează la Calea sfintei Cruci în momentul în care fiul lui cel mai mic se loveşte pentru prima dată la genunchi, cu toţii murim câte puţin de mii de ori în viaţă, trecem prin mii de renunţări şi despărţiri, mii de suferinţe, umiliri şi abandonări, pe calea spre crucile noastre finale. Numai detaliile diferă, în schimb fiecare copil este născut, la fel ca Isus, pentru propria sa patimă. Calea sfintei Cruci este acel obicei spiritual care m-a învăţat cum să merg înainte prin aceste dureri; este un drum pe care încă mai calc.

Staţiunile sunt o rugăciune fizică – antrenament de forţă, cum le numeşte Jansen – şi ne fac mai puternici şi la propriu şi la figurat. Trupurile noastre ajung să le perceapă ca pe un dans: îngenunchem, ne ridicăm, iar îngenunchem. Dar ele sunt de asemenea o rugăciune intelectuală, o rugăciune a imaginaţiei, iar din acest motiv ajungem să le cunoaştem atât de profund, poate chiar mai profund decât ne dăm seama. Calea sfintei Cruci ne poate face mai puternici, mai rezistenţi, ne poate da speranţă în acele momente în care ne regăsim în mijlocul suferinţei – noi sau cei dragi nouă.

Staţiunile ne învaţă cum să suferim bine. Asta nu înseamnă că suferinţa noastră va arăta bine. Ar putea fi cu sânge, lacrimi, transpiraţie şi angoasă. Sau răni ascunse care nu se vindecă. Uneori vom şchiopăta (sau vom fi târâţi) până la sfârşit. Dar putem suporta, putem ierta, ne putem ruga sau ne putem abandona – putem chiar să acceptăm ajutor pe drumul nostru. Isus a făcut toate acestea înaintea noastră, arătându-ne calea. Jansen ne reaminteşte că acest drum ne conduce la o suferinţă care nu este lipsită de sens, o suferinţă care poate fi transformată şi răscumpărată. Este Calea sfintei Cruci.Atunci când ne transpunem total cu imaginaţia în aceste momente din viaţa lui Isus – momente critice care scot la iveală esenţa caracterului său: o nesfârşită iubire şi îndurare –, imaginaţia noastră este modificată pe parcurs, este mutată pe frecvenţa lui Dumnezeu. Începem să-i recunoaştem amprenta peste tot, ecou al poveştii care se derulează în jurul nostru – chiar şi în cântecele lui Bowie şi Prince. Fiecare dintre noi este implicat în desfăşurarea acestei povestiri, una care nu s-a terminat în faţa Crucii, sau a mormântului, nici măcar la înviere.

Jansen îmi aminteşte că am şi eu un rol în această poveste, indiferent dacă îmi place asta sau nu. Alegerea care îmi rămâne de făcut este: Cum îmi voi juca rolul? Cine voi fi eu în Patima de astăzi – un ajutor, ca Simon din Cirene? Îndoliat, ca femeile care plângeau pe marginea drumului? Judecător, ca Pilat, care ar prefera mai degrabă să se spele pe mâini de tot acest haos? Sau este rândul meu să sufăr, să-mi port crucea, să mor în feluri mai mici sau mai mari, pentru ca apoi să fiu reînnoit?

Staţiunile ne conduc direct spre acel mormânt gol, cu piatra dată la o parte, lăsând să se vadă doar întunecime şi umbre. Stăm cu Jansen şi ne uităm la golul acesta pe care fiecare dintre noi l-a resimţit la un moment dat, şi ni se reaminteşte să avem încredere chiar şi în acest gol. Căci acolo, unde ni se pare că nu mai este nimic, se află cea mai mare speranţă a noastră. Dumnezeu a fost acolo în trecut, şi încă mai este, în fiecare zi.

Nu, această pregătire pentru moarte nu este ceva morbid. Pe măsură ce înaintăm cu Jansen din staţiune în staţiune, suntem conduşi de la durere la iubire şi speranţă, la putere şi rezistenţă, la transformare. Şi ajungem să fim, cu toţii, înviaţi.

Jessica Mesman Griffith

Sap-4772
4 Produse

Fisa tehnica

Anul aparitiei
2022
Autorul
Gary Jansen
Format
13x20 cm
ISBN
978-606-578-477-2
Nr. pagini
128
Titlul cartii
Din stațiune în stațiune

Referinte specifice

100 alte produse in aceeasi categorie: