


- Nou
Referinta: Sap-5007
„Un fin interpret” al timpului său, căruia îi era „sete de Dumnezeu” într-un mod nou, şi un „extraordinar director de suflete”, capabil să ajute persoanele să-l caute pe Domnul în propria inimă şi să-l găsească în caritate. Aşa îl descrie papa Francisc pe sfântul Francisc de Sales în scrisoarea apostolică Totum amoris est, „Totul aparține iubirii”, scrisă cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morții învățătorului Bisericii, patron al jurnaliștilor şi comunicatorilor, episcop „exilat” de Geneva. Despre sfântul francez, născut în castelul din Sales, în Savoia, la 21 august 1567, şi mort la Lyon la 28 decembrie 1622, papa subliniază vocația de a se întreba „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află cea mai mare iubire”. Nu întâmplător sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit „Învățător al iubirii divine”, aminteşte papa Francisc, nu numai pentru că a scris despre ea „un Tratat voluminos, ci mai ales pentru că a fost martor al ei”.
În schimbarea timpurilor, noi oportunități pentru vestirea Evangheliei
După ce s-a întrebat „despre moştenirea sfântului Francisc de Sales pentru epoca noastră”, pontiful explică faptul că a găsit „iluminante ductilitatea şi capacitatea viziunii sale”. În anii petrecuţi în Parisul de la începutul secolului al XVII-lea, cel pe care Benedict al XVI-lea l-a definit „apostol, predicator, scriitor, om de acțiune şi de rugăciune”, dobândește „percepția limpede a schimbării timpurilor”. Şi în aceste noutăți „el însuși nu şi-ar fi imaginat vreodată să recunoască o atare oportunitate pentru vestirea Evangheliei. Cuvântul pe care l-a iubit încă din tinerețea sa era capabil să se impună, deschizând orizonturi noi şi imprevizibile, într-o lume aflată în tranziție rapidă”. Şi aceasta, pentru papa Francisc, „este ceea ce ne aşteaptă ca misiune esențială şi pentru epoca noastră aflată în schimbare: o Biserică non-autoreferenţială, liberă de orice mondenitate, dar capabilă să locuiască în lume, să împărtăşească viaţa oamenilor, să meargă împreună, să asculte şi să primească”. Este ceea ce a făcut sfântul Francisc de Sales, care ne invită, afirmă papa, „să ieşim dintr-o preocupare excesivă faţă de noi înșine, faţă de structuri, faţă de imaginea socială şi să ne întrebăm mai degrabă care sunt nevoile concrete şi așteptările spirituale ale poporului nostru”.
A-l căuta pe Dumnezeu în inimă şi în istorie
Un „stil de viaţă plin de Dumnezeu” explică papa Francisc, motivat astfel de sfântul episcop: „Dacă omul se gândeşte cu un pic de atenţie la divinitate, simte imediat o oarecare dulce emoție la inimă, ceea ce dovedește că Dumnezeu este Dumnezeul inimii umane”. Aceasta, pentru pontif, este sinteza gândirii sale: „În inimă şi prin inimă”, scrie el, „omul îl recunoaște pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pe sine însuși, propria origine şi profunzime, propria împlinire, în chemarea la iubire”. Astfel descoperă că credinţa nu este „o abandonare pasivă la o doctrină fără carne şi fără istorie”, ci este „înainte de toate o atitudine a inimii” care se naște din contemplarea vieţii lui Isus şi ne face să locuim în istorie cu încredere şi concretețe „la școala întrupării”.
Discernământul la proba iubirii
Sfântul Francisc de Sales, afirmă papa, „a recunoscut dorința ca rădăcina oricărei vieți spirituale adevărate şi, în acelaşi timp, ca loc al contrafacerii sale”. Pentru aceasta considera fundamental „a pune dorința la încercare prin discernământ”, iar criteriul ultim pentru evaluarea sa „l-a găsit în iubire”, pentru a se întreba, „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află iubirea cea mai mare”.
O teologie cufundată în rugăciune şi în comunitate
Pontiful atribuie reflecţiei sfântului Francisc de Sales asupra vieţii spirituale „o demnitate teologică eminentă”, pentru că în el se văd „trăsăturile esenţiale ale modului de a face teologie”. Mai întâi viaţa spirituală, pentru că „teologi se devine în cuptorul rugăciunii”, şi apoi viaţa eclezială, dat fiind că „teologul creştin elaborează gândirea sa cufundat în comunitate”. A scris opere spirituale importante, cum sunt Introducere la viaţa evlavioasă şi Tratatul iubirii lui Dumnezeu, şi mii de scrisori trimise înăuntrul şi în afara zidurilor conventurilor către călugări şi călugăriţe, către bărbați şi femei de curte precum şi oamenilor obișnuiți.
Un stil nou, caracterizat de optimism
În direcțiunea sa spirituală, sfântul Francisc de Sales – explică papa Francisc – vorbește într-un mod nou, folosind „o metodă care renunță la asprime şi se bazează pe deplin pe demnitatea şi capacitatea unui suflet evlavios, în pofida slăbiciunilor sale”. Există în această privire, comentează papa, „optimismul salezian” care „a lăsat amprenta sa durabilă în istoria spiritualității, pentru înfloriri succesive, ca în cazul lui don Bosco după două secole”. Pe la sfârşitul vieţii vedea astfel timpul său: „Lumea devenea aşa de delicată încât în curând nimeni nu va mai îndrăzni să o atingă decât cu mănuşi de catifea, nici să-i îngrijească rănile decât cu coji de ceapă; dar ce contează, dacă oamenii sunt vindecați şi, în definitiv, sunt salvați? Regina noastră, caritatea, face totul pentru fiii săi”. Nu era capitularea în faţa unei înfrângeri – afirmă papa Francisc – cât mai degrabă „intuiţia unei schimbări în desfăşurare şi a exigenţei, complet evanghelice, de a înţelege cum se poate locui în ea”.
Om al dialogului
Astfel, şi în dialogul cu protestanții, aminteşte papa citându-l pe Benedict al XVI-lea, a experimentat „tot mai mult, dincolo de confruntarea teologică necesară, eficacitatea relației personale şi a carității”. În contact cu persoane de confesiune calvinistă, sfântul a fost un abil combatant, dar şi un om al dialogului, inventator de practici pastorale originale, cum sunt vestitele „foi volante”, lipite peste tot şi introduse chiar sub ușile caselor. Şi pentru aceasta a fost ales ca patron al jurnaliștilor.
Nicio impunere
Partea a doua a scrisorii apostolice priveşte la moştenirea sfântului Francisc de Sales pentru epoca noastră, recitind „câteva alegeri cruciale ale sale, pentru umple schimbarea cu înţelepciune evanghelică”. Prima a fost aceea de „a repropune fiecăruia relația fericită dintre Dumnezeu şi ființa umană”, aşa cum face sfântul în Tratatul iubirii lui Dumnezeu. Providența divină atrage inimile noastre la iubirea sa, scrie el, fără nicio impunere, nu cu un „lanț de fier”, ci cu „invitații, atracții delicioase şi inspirații sfinte”. Forma convingătoare, comentează papa, „a unei invitații care lasă intactă libertatea omului”.
Devoțiunea adevărată şi falsă
A doua mare alegere crucială a sfântului din Sales, pentru pontif, „a fost aceea de a fi tratat problema evlaviei”. La începutul cărții Filotea, cum rebotează sfântul Francisc prima sa mare operă, Introducere la viaţa evlavioasă, subliniază despre adevărata evlavie „există numai una şi o mulțime false şi deşarte, dacă n-ai cunoaște-o pe cea adevărată, ai risca să te înșeli şi să pierzi timpul urmărind una absurdă şi superstiţioasă”. Aceasta este descrierea evlaviei false pe care o face: se merge de la „cel care se consacră postului” şi crede că este evlavios pentru că nu mănâncă şi nu bea, dar îşi înmoaie limba „în sângele aproapelui prin bârfă şi calomnie”, la cel care turuie „foarte multe rugăciuni” şi „limba lui se dezlănțuie în tot felul de vorbe jignitoare, arogante şi injurioase” despre toţi. De asemenea, la cel care dă de pomană celor săraci, dar „nu este în stare să scoată blândețea din inima lui pentru a-i ierta pe dușmanii săi”.
În schimb, adevărata evlavie, pentru sfântul Francisc de Sales, „nu este altceva decât o adevărată iubire a lui Dumnezeu, o manifestare a carității, așadar nimic abstract, clarifică papa Francisc, ci „un mod de a fi în concretul existenței zilnice”. De aceea, pentru sfântul episcop, evlavia nu duce la izolare şi nu trebuie izolată „la vreun domeniu protejat şi rezervat. Mai degrabă, ea este a tuturor şi pentru toţi, oriunde suntem, şi fiecare o poate practica în funcţie de propria vocație”.
Viaţa creştină înseamnă a descoperi bucuria de a iubi
În ultimul capitol al scrisorii apostolice, intitulat „Extazul vieţii”, pontiful sintetizează gândirea sfântului Francisc de Sales despre viaţa creştină, care nu este „o retragere intimistă” în propria inimă sau o „ascultare tristă şi cenuşie” faţă de porunci, pentru că acela care „presupune că se ridică spre Dumnezeu, dar nu trăieşte caritatea faţă de aproapele, se înșală pe sine însuși şi pe ceilalți”. În schimb, viaţa creştină este o existență care „a regăsit izvoarele bucuriei, împotriva oricărei uscări a ei”, pentru că acela care trăieşte iubirea adevărată întâlnește libertatea de a iubi şi „izvorul acestei iubiri care atrage inima este viaţa lui Isus Cristos” care şi-a dăruit viaţa pentru noi.
De Alessandro Di Bussolo
(După Vatican News, 28 decembrie 2022)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
„Dacă Europa a avut de suferit mai mult decât oricând, în secolul acesta, este pentru că s-a îndepărtat de Dumnezeu cu bună știință și a vrut să vadă dacă popoarele pot să supraviețuiască fără credință. Nu, nu pot să supraviețuiască decât coborând sub condiția umană. Când îți lipsește credința, nu mai poți deosebi binele de rău. ”
Regele Mihai al României
Prin aceste Meditații despre Paște, le adresez cititorilor invitația de a vesti Învierea lui Isus, fiecare după puteri, acolo unde se află. Orice loc și orice timp poate fi un Emaus. Cultivînd bucuria credinței pascale, trăind libertatea obținută prin iertare, împărtășind darurile lui Isus înviat, în special pacea, sperăm să devenim capabili să recunoaștem semnele apariției lui în momentele de frică, de mîhnire și de descurajare. Să vestim Învierea nu atît prin cuvinte, cît mai ales prin fapte. Astfel, cîntînd Aleluia pascal, vom fi și credibili, și molipsitori. (Autorul)
Istoria primăvăratică a unei Mici flori albe scrisă de ea însăși și dedicată Cucernicei Maici Agneza a lui Isus.
Volumul Rugăciunea, suflu de viaţă nouă reuneşte cele mai semnificative cuvinte ale Papei Francisc cu privire la rugăciune, pentru a-i ajuta pe creştini să trăiască o relaţie personală cu Domnul. Un loc special este rezervat catehezelor ţinute de Papa despre rugăciunea Tatăl nostru la audienţele generale de miercuri.
Scara umilinţei este un ghid menit să aducă un antidot la epidemia de stres şi depresie care bântuie astăzi mai ales printre tineri. Cartea se bazează pe Regula compusă de Sfântul Benedict în îndepărtatul secol al VI-lea. Poate însă o astfel de înţelepciune străveche să se traducă în sfaturi pentru oamenii zilelor noastre, deşi Sf. Benedict foloseşte un limbaj medieval, iar principalii săi fani sunt călugări şi călugăriţe care trăiesc între ziduri de mănăstire?
Anul 2020 este pentru părintele și profesorul Maximilian Pal un an în care Facultatea de Teologie Pastorală din cadrul Institutului Teologic Franciscan Romano-Catolic din Roman (Neamț) vrea să-l aniverseze într-un mod deosebit, specific ambientului universitar, dedicându-i acest volum omagial cu ocazia împlinirii a 25 de ani de cercetare științifică și predare a cursurilor de drept canonic.
O carte-jurnal fascinantă, în care descoperim dialogul şi relaţia de nespusă prietenie, iubire, adoraţie şi încredere care se clădeşte între un suflet şi Isus Cristos, relaţie la care Dumnezeu cheamă toate sufletele. Un preot-călugăr benedictin, stând zi de zi în faţa Sfântului Altar, îşi notează cu fidelitate trăirile din rugăciune şi intră tot mai profund în misterul iubirii personale şi unice a lui Cristos pentru fiecare dintre noi. Autorul cărţii In sinu Jesu a ales să rămână anonim; parcurgând jurnalul, vom înţelege de ce.
Cartea oferă indicații simple și concrete pentru a aborda cu seninătate problemele vieții cotidiene, prin aprofundarea aspectelor psihologice și spirituale.
În sfârșit pot pune în mâna cititorilor cărticica promisă de multă vreme despre relatările privind copilăria lui Isus. Nu este un al treilea volum, ci un fel de mică „anticameră” la cele două volume precedente despre figura și mesajul lui Isus din Nazaret. Aici, am căutat să interpretez, în dialog cu exegeți din trecut și din prezent, ceea ce povestesc Matei și Luca, la începutul Evangheliilor lor, despre copilăria lui Isus.
Pentru o interpretare corectă este nevoie, după convingerea mea, de doi pași. Mai întâi trebuie să ne întrebăm ce au vrut să spună cu textul lor, la acea vreme, autorii respectivi - componenta istorică a exegezei. Dar nu este suficient să lăsăm textul în trecut, așezându-l astfel printre întâmplările de demult. A doua întrebare a unui bun exeget trebuie să fie: Sun adevărate cele spuse? Mă privesc și pe mine? Și dacă mă privesc, în ce fel?
Benedict al XVI-lea
Prima parte a cărţii, care este şi cea mai amplă, povesteşte fiecare etapă a vieţii lui Karol Wojtyla. A doua parte a acestei cărţi în format de buzunar propune reflecţii şi rugăciuni scrise de Papa Ioan Paul al II-lea pentru tineri, familii şi persoane consacrate prin care putem să intrăm în profunda sa viaţă de credinţă şi să ne rugăm cu însăşi cuvintele sale.
Consider că „aspectele” expuse şi tratate de autor ar putea fi o provocare pentru toţi cei care sunt chemaţi, în cadrul Bisericii, să slujească evanghelia prin intermediul numeroaselor relaţii pe care le întreţin în activitatea lor pastorală. Mai mult, consider că expunerea de faţă poate deveni un preţios instrument pentru toţi cei care îşi îndeplinesc misiunea pastorală în acele sectoare ce privesc sfera interioară şi delicată a persoanei umane, precum îndrumarea spirituală, sacramentul Spovezii şi colocviul formativ în cadrul pregătirii la viaţa preoţească şi consacrată.
Totodată, am încredere că această carte poate aprinde în mulţi cititori dorinţa de aprofundare tot mai temeinică a chestiunilor tratate şi îmi doresc ca, prin harul Domnului, să fie urmată de o altă lucrare care să completeze prezentarea aspectelor teoretice introduse şi, mai ales, să ofere alte aplicaţii practice în sfera educaţională şi formativă.
Pr. Alessandro Lembo
Zâmbește vieții și mai ales, învață să zâmbești gândindu-te la tine însuți. Această simplă terapie prin zâmbet îți va permite să privești persoanele și evenimentele cu distanța potrivită și să o iei de la capăt după fiecare eșec.
Euharistia este în Biserică culmea împăcării oamenilor cu Dumnezeu și între ei, pentru că ea reprezintă patima și moartea răscumpărătoare a lui Cristos și sacramentul prezenței sale reale.
Rugăciunea, mijloc privilegiat pentru a comunica cu Dumnezeu, implică o relaţie personală, în care fiecare este implicat cu întreaga lui fiinţă, dar şi cu corporalitatea sa. De aceea, rugăciunea care are o proprie dimensiune meditativă şi de destindere, nu contrastează cu tehnicile de relaxare precum trainingul autogen. Autorul este considerat unul dintre cei mai mari experţi din acest domeniu.
Documentul, gândit de Comisia Biblică Pontificală ca un studiu în profunzime al temei raportului dintre Vechiul şi Noul Testament, vine să ofere "un ajutor important atât într-o problemă centrală a credinţei creştine, cât şi pentru însemnata căutare a unei înţelegeri reînnoite între creştini şi evrei" - arată cardinalul Ratzinger în prefaţa lucrării
A ști să te rogi este o artă, la fel cum sunt arta culinară, pictura, muzica și multe altele. Așa cum profesorul te îndrumă, te ajută să-ți cultivi talentul și să-l cizelezi, la fel e bine să ne lăsăm ghidați și în rugăciune, iar beneficiile nu vor întârzia să apară. Acesta este scopul lucrării de față, prin care preotul Jacques Philippe își propune să realizeze un mic manual de rugăciune, destinat tuturor, atât laicilor, cât și persoanelor consacrate.
Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic
Cartea este rodul unei lucrări colegiale întreprinse la iniţiativa Cardinalului Joseph Ratzinger şi continuate cu perseverenţă timp de mai mulţi ani. În Cuvântarea rostită cu ocazia prezentării documentului în Vatican, la 23 aprilie 1993, sfântul papă Ioan Paul al II-lea arăta că "interpretarea Sfintei Scripturi are o importanţă capitală pentru credinţa creştină şi pentru viaţa Bisericii. Pentru oamenii de azi, modul de a interpreta textele biblice are consecinţe directe asupra relaţiei lor personale şi comunitare cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, este strâns legat de misiunea Bisericii. Este o problemă vitală care merită întreaga voastră atenţie".
Biserică, ecumenism și politică. Noi eseuri de ecleziologie
„Trebuie să urmăm mereu calea crucii, dacă vrem să ne bucurăm de Cel care a primit crucea drept moştenire. Dacă Îl urmăm pe Cel Răstignit, crucea va fi mereu cu noi! Este absolut necesar să ne hotărâm încă de la început să urmăm calea crucii: este calea perfecţiunii trasată de Domnul nostru: „Ia-ţi crucea şi urmează-Mă”. El este modelul nostru, iar cine Îl urmează şi vrea să-L consoleze nu se poate teme de nimic.” Sfânta Tereza de Avila
Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate. Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.
Capacitatea de a iubi este o stare extraordinară pe care cu toţii dorim s-o trăim; dar ea nu ţine de întâmplare, de destin, ci este rodul unui lung drum de pregătire, de antrenament. Punctul de plecare în teoria sa despre iubirea adevărată este o muncă de autoconştientizare, de acceptare a propriei nevroze, de a şti să-i spunem pe nume şi de a încerca apoi să o reducem. Doar de-a lungul unui asemenea drum, omul va întâlni adevărata iubire. La acest nivel nu mai este nevoie s-o cauţi. Căci este înlăuntrul propriei fiinţe. Relaţia va primi atunci numele de botez adevărat: căsătorie.
Începutul drumului de conştiinţă nu coincide cu naşterea noastră fizică, nici cu intrarea în vârsta matură, ci cu momentul când, confruntată cu suferinţa, cu eşecurile, persoana încearcă să confere sens care s-o ajute să crească tot mai mult, să atingă niveluri mai înalte de înţelegere a propriei meniri. Albisetti ne încurajează să pornim la drum pentru a afla sensul propriei existenţe, cine suntem cu adevărat. Comoara aflată este adevărul autentic cu privire la fiinţa fiecăruia dintre noi, secretul propriului suflet. „Drumul despre care vorbesc în această carte nu este o modalitate de a cuceri fericirea, ci de a înţelege că aceasta se află deja în noi. Din totdeauna”.
Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013. Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte. Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.
Acest volum este o încercare modestă de a-i însoţi pe toţi cei care doresc să răspundă iubirii lui Dumnezeu printr-o viaţă plină, fericită şi rodnică, înflorind în fericirea veşnică de a-l contempla. El s-a născut din dorinţa de a-i ajuta să parcurgă o călătorie interioară de ascensiune spirituală şi să se deschidă la bucuria unei întâlniri care să le schimbe viaţa. Aceste rânduri emană dintr-o inimă deschisă la evanghelia şi la Persoana lui Isus Cristos, cu dorinţa de a provoca aceeaşi deschidere în cititor, ajutându-l să intre în sine însuşi, în locul prezenţei intime a lui Dumnezeu, şi dându-i efortului său de convertire un caracter tangibil, să-i indice drumul de urmat şi mijloacele concrete pentru a-l repune pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale esenţiale.
Analiza a două concepte religioase (reîncarnarea şi învierea) cu instrumentele filosofiei se poate constitui ca un exerciţiu aplicativ al filosofiei religiei. După cum sugerează numele acestei discipline, ea se vrea o explorare filosofică a conceptelor religioase ce împinge capacitatea de cunoaştere a raţiunii până la limitele ei. Filosofia religiei ne arată că omul religios, cel care afirmă şi îşi asumă o credinţă religioasă, nu poate nega aportul raţiunii la formularea credinţei sale. Ioan Paul al II-lea a mers până acolo încât a numit credinţa şi raţiunea „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Urmând tradiţia Bisericii, nu trebuie să alungăm filosofia dintre instrumentele care ne ajută să ne formulăm credinţa. Să ne amintim că în formularea dogmei Sfintei Treimi, părinţii capadocieni au „împrumutat” conceptele filosofice de ousia şi hypostasis din neoplatonism, filosofia vremii lor. Până la Descartes, Europa creştină nici nu a avut filosofi în înţelesul actual al cuvântului, care să gândească şi să scrie din afara unui context teologic. Numai începând cu Descartes am asistat la „emanciparea” filosofiei din starea de aşa-zisă „slujnică a teologiei”. În ceea ce-l priveşte pe omul religios al religiilor orientale, care susţin conceptul reîncarnării, este evident faptul că Orientul nici măcar nu a căutat un divorţ al celor două metode de cunoaştere, filosofică şi religioasă, probabil din cauză că nu a avut un Dumnezeu suprem personal din „tirania” căruia să se elibereze.
Lecționarul Roman în limba română apare sub egida Conferinței Episcopale Române și va fi tipărit în șase volume: 1. Timpul Adventului și Timpul Crăciunului; 2. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal; 3. Timpul de peste An, Săptămânile I-XVII; 4. Timpul de peste An, Săptămânile XVIII-XXXIV; 5. Sfinții; 6. Pentru Liturghiile rituale și votive, pentru Liturghiile celebrate în diferite necesități sau trebuințe, la Liturghiile pentru răposați.
Cartea reprezintă o analiză amplă şi documentată a Scrisorii către Romani, capitolele 1-8, cu o permanentă aplecare asupra textului original. "Gândit ca un vademecum concis, în tradiţia comentariilor biblice care urmăresc linia de echilibru între analiza exegetică atentă la detaliu şi prezentarea sintetică a ideilor dintr-o pericopă, volumul Iluzie şi libertate desfăşoară cu multă dexteritate firul argumentativ paulin, identificând conexiunile care se stabilesc între ansamblul întregii revelaţii biblice şi mesajul specific pe care apostolul îl distilează în cea mai sofisticată dintre epistolele sale.
Cartea este o culegere de gânduri ale papei Francisc, având ca temă prezenţa Sfintei Fecioare Maria pe drumul vieţii noaste. Fiecărei zile din luna mai îi este alocată o meditaţie, scurtă dar plină de învăţăminte. Având un format mic, de buzunar, culegerea este un bun însoţitor pe parcursul lunii mai - lună dedicată Mariei. O frumoasă prefaţă a cardinalului Angelo Comastri şi ilustraţiile color ne ajută să înţelegem mai bine evlavia papei Francisc pentru Maica Domnului.
Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.
Cum să înfruntăm teama. ,,Neliniștea pe care o simțim neîncetat în încercarea noastră de a fi perfecți ascunde teamă. Dacă ne înfruntăm temerile și ne îngăduim ,,umani", putem fi mult mai fericiți și mai bogați."
Antonio Sicari s-a nascut in 1943. Este preot din 1967, aparţine Ordininului Carmelitanilor Desculţi. Este doctor in teologie, susţinându-și teza in știinţe biblice. Face parte din colectivul italian de redacţie al revistei „Communio”; actualmente, este profesor de teologie dogmatica la Institutul Teologic Carmelitan din Brescia.
Întâlnirile ne marchează si ne revelează așadar existenţa, dar ele se cheamă unele pe altele, iar o întâlnire odată înfăptuită pretinde mereu o alta mai profunda și mai adevărata. Aceasta este, de fapt, urma pe care Dumnezeu Și-a lăsat-o in Creaţie.
„Un fin interpret” al timpului său, căruia îi era „sete de Dumnezeu” într-un mod nou, şi un „extraordinar director de suflete”, capabil să ajute persoanele să-l caute pe Domnul în propria inimă şi să-l găsească în caritate. Aşa îl descrie papa Francisc pe sfântul Francisc de Sales în scrisoarea apostolică Totum amoris est, „Totul aparține iubirii”, scrisă cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morții învățătorului Bisericii, patron al jurnaliștilor şi comunicatorilor, episcop „exilat” de Geneva. Despre sfântul francez, născut în castelul din Sales, în Savoia, la 21 august 1567, şi mort la Lyon la 28 decembrie 1622, papa subliniază vocația de a se întreba „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află cea mai mare iubire”. Nu întâmplător sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit „Învățător al iubirii divine”, aminteşte papa Francisc, nu numai pentru că a scris despre ea „un Tratat voluminos, ci mai ales pentru că a fost martor al ei”.