


- Stoc epuizat
Referinta: Sap-5137
„Creştinătatea nu se hrăneşte cu marmeladă mai mult decât s-ar hrăni un om. Copilul meu, bunul Dumnezeu nu a scris că noi ar trebui să fim miere a pământului, ci sare. Acum, săraca noastră lume seamănă cu bătrânul părinte Iob, plin de răni şi de bube, în mizeria lui. Sarea, pe o piele în viaţă, este ceva care arde, dar o împiedică să se altereze” (George Bernanos, Jurnalul unui preot de ţară).
Dacă cineva ne-ar întreba de ce merită să te faci sfânt, ar trebui să îi răspundem în maniera lui Bernanos: pentru a nu ne altera.
Viaţa noastră este constant pe punctul de a se strica, dar aceasta nu este o viziune pesimistă. Dimpotrivă, este o viziune foarte optimistă. Lucrurile care riscă să se strice sunt lucruri vii, lucruri care mustesc de viaţă. Lucrurile moarte, lucrurile uscate nu riscă să putrezească, pentru că în ele nu mai este viaţă şi, deci, niciun risc. Sângele curge dintr-un corp viu. O boală se dezvoltă acolo unde este viaţă. O rană doare pentru că lezează un corp viu. Sfinţenia este încercarea de a menţine vie viaţa, încercarea de a nu lăsa să îi meargă rău, de a nu permite ca excesul de viaţă să devină începutul sfârşitului. Iată de ce este greşit dacă cineva se gândeşte că sfinţenia ar consta într-o facilă bonomie de doi bani: sfinţenia este mai ales o dulceaţă cu preţ mare, în modul în care doar sarea ştie să lucreze pe o rană.
Eu însumi am fost nevoit să străbat o perioadă a vieţii mele în care sfinţenia era amestecată cu un imaginar prea mieros şi puţin corespunzător cu mica mea viaţă. Îmi amintesc cum, pe când eram încă un copil, împreună cu prietenii mei ministranţi, mergeam în câteva weekenduri cu temă vocaţională. Aproape mereu seara ne uitam împreună la diapozitivele cu viaţa unui sfânt. Zgomotul nu foarte romantic al imaginilor care se tot schimbau era acoperit de o casetă audio, cu muzică şi voci recitatoare care povesteau întâmplările cu sfântul care era la rând. Dacă discursul meu pare că vrea să conducă la o critică acerbă faţă de acest tip de experienţă, trebuie să spun că, dimpotrivă, îmi amintesc cu nostalgie de acele istorisiri, deoarece hrăneau sufletul meu cu o dorinţă tot mai crescândă de „a lua în serios” Credinţa în Cristos, tocmai în timp ce trăiam scufundat într-o lume „obişnuită” cu Credinţa, aşa cum lumea se obişnuieşte şi cu o melodie populară sau cu gestul de a ridica mâna pentru a saluta un prieten pe stradă. Problema era însă acel imaginar, şi nu dorinţa care îmi creştea în inimă tocmai pornind de la el. Pentru un timp am gândit că sfinţenia ar fi acea viziune romanţată a realităţii, în care triumful bunelor sentimente şi al zâmbetelor în ciuda a toate încarna adevărata cifră a sfinţilor. Cu alte cuvinte, că sfinţenia este eroismul de a fi bun. Dar vai, am învăţat pe seama mea că sfinţenia este un lucru mult mai arzător. Este eroismul de a rămâne umani în ciuda a ceea ce este viaţa noastră. Iar pentru a rămâne umani uneori este nevoie să fim puternici, nu buni. Isteţi, nu naivi. Decişi, nu maleabili. Paradoxal, dezamăgirea acelor culori ale diapozitivelor m-a apropiat de sfinţi mai mult decât doreau ele să exprime.
Printr-un misterios plan al Providenţei, am ocazia de a întâlni multe persoane, multe comunităţi şi multe moduri de a trăi creştinismul. Am avut harul de a traversa tăcerea din mănăstiri, dar şi de a mă scufunda în cântările din toţi plămânii ale marilor mulţimi de oameni. Am văzut normalitatea atâtor parohii răspândite peste tot şi am vorbit cu oameni a căror viaţă a fost schimbată de evenimente inimaginabile. Ce anume ţine împreună toate aceste persoane? Ce anume am încercat cu tot dinadinsul să împărtăşesc cu aceste persoane? Pur şi simplu, că oricare ar fi modul prin care o persoană îşi trăieşte viaţa şi propria Credinţă, în fond există acel numitor comun, Botezul, care ne-a făcut fii şi care ne-a oferit certitudinea interioară de a fi iubiţi, de a trăi scufundaţi într-un câmp care are la bază un destin bun, certitudinea de a şti că Iubirea este postulatul oricărei vieţi care este demnă de acest nume. Am încercat să împărtăşesc, cu alte cuvinte, Credinţa, Speranţa şi Iubirea. Cele trei potenţialităţi pe care le-am primit în dar la Botez, şi pe care suntem chemaţi să le exprimăm în viaţa noastră, oricare ar fi ea.
Chestiunea este serioasă, deoarece de buna reuşită a acestei aventuri depinde calitatea restului lumii:
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!” (Mt 5,13-16)
Pentru ca ei să vadă, şi să le vină dorinţa să înalţe privirea către un Altul.
Cuvintele din care este făcută această carte se nasc din aceste întâlniri. Multe cuvinte le-am ascultat şi eu, pe când le pronunţam aşa cum îmi erau sugerate de ochii persoanelor care stăteau în faţa mea. Ar fi lungă lista cu toate aceste persoane, sau comunităţi sau experienţe împărtăşite, dar această carte este o mică urmă din toate acestea. Le sunt recunoscător tuturor acestor persoane.
Luigi Maria Epicoco
Înainte de a începe să citești această carte – și mă bucur nespus de mult că ai optat pentru ea –, aș vrea să-ți las un sfat legat de cum să o citești. Cartea are două părți care pot fi numite, în linii mari, teorie și practică. Prima parte, cea teoretică, este o încercare – foarte probabil, extrem de stângace – de a descrie această realitate extraordinară a relației omului cu Dumnezeu, pe care ar trebui să o construim în etapa pământească a vieții noastre, înainte de a-l întâlni într-o zi față în față. În această secțiune, am încercat să surprind legătura noastră cu Dumnezeu și să înțeleg ce ne invită el pe toți să facem, dorind să fie aproape de noi. Partea a doua, pe de altă parte, este (pe cât posibil) un ghid concret despre cum să construim această relație în practică sau, pur și simplu, cum să ne rugăm pentru a-l întâlni cu adevărat pe Dumnezeu.
Imitațiunea lui Cristos. Traducere nouă, după originalul latin, cu stabilirea concordanței citatelor din Sfânta Scriptură, de Andrei Brezianu.
Rareori o carte care are drept protagoniști animalele se dovedește atât de interesantă, distractivă, captivantă și instructivă. Fiecare episod, fiecare capitol ne poartă într-un loc fascinant: ne adâncește în păduri, ne duce în orașe africane, în stepă, în colțuri exotice ori cât se poate de familiare. Cu abilitatea și afabilitatea unui mare scriitor care știe să îmbine dragostea pentru natură și lumea animalelor cu tradițiile, obiceiurile și cultura, autorul povestește întâmplări, experiențe și amintiri adunate din bogata sa traiectorie diplomatică în serviciul Sfântului Scaun. La fiecare pagină, el te ajută să descoperi frumuseţea creației, în timp ce zâmbești, meditezi sau înveți. Și pe drept cuvânt putem spune, dată fiind tema, că această delicioasă carte nu este scrisă pentru a fi citită, ci pentru a fi… devorată! (Paloma Gómez Borrero)
Prin această carte, autoarea doreşte să ofere un prim instrument de cunoaştere a vieţii sf. Faustina, care, prin experienţa sa spirituală, a indicat lumii calea către încrederea în Milostivirea divină. "Fiica mea, spune că sunt Iubirea şi Milostivirea însăşi", îi va cere Isus sr. Faustina. "Umanitatea nu va găsi pacea, până când nu se va adresa cu încredere Milostivirii divine". Nu este un mesaj nou, dar lumina Milostivirii divine pe care Domnul a vrut s-o încredinţeze din nou omenirii prin carisma sr. Faustina, va lumina drumul oamenilor în cel de-al treilea mileniu.
“Bucuria rugăciunii” cuprinde diverse rugăciuni, meditații zilnice, novene și litanii pentru fiecare lună a anului. Această carte este un ghid în căutarea frumuseții sacrului care își găsește plinătatea în bucuria rugăciunii, cel mai de preț și cel mai important lucru în viața noastră spirituală.
Această carte, tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor, prin cele 50 de imagini, îl propune pe Isus ca model demn de urmat. Caracterul lui Isus, chiar dacă uneori lasă o urmă de mister, ne arată cum anume trebuie trăită viaţa pentru a-i da un sens autentic creștin. Temele propuse vor să deschidă larg orizonturile vieţii noastre, captată uneori de propriile probleme şi mai puţin orientată spre binele comun.
SĂ FIM PRIETENI SAU SĂ AVEM PRIETENI? O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi
Această carte este o invitaţie să ne aşezăm la picioarele lui Isus, Marele nostru Preot, pentru a lăsa ca preoţia noastră să fie reînnoită. La picioarele lui, pe urmele lui, noi învăţăm să fim preoţi, să ne lăsăm desăvârşiţi după chipul şi asemănarea sa şi să intrăm pe deplin în misterele creştine pe care le celebrăm cu credinţă.
Conform sfântului Francisc din Assisi, această carte ar vrea să vă conducă la o convertire profundă, la a purta, ca el, în trupul vostru, stigmatele lui Cristos, şi, după cum a spus el, să adoptaţi ca regulă de viaţă „hotărârea de a respecta în totalitate sfânta evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”.
Cardinal Robert Sarah
Mulţi părinţi şi educatori ai copiilor, adolescenţilor şi tinerilor sunt dezorientaţi şi, adesea, descurajaţi: nu ştiu ce să facă şi cum să facă pentru a educa tinerele generaţii. Între atâtea „dificultăţi”, Isus, cel mai mare expert în formarea oamenilor, este unicul Model şi Învăţător care poate fi „Lumină şi Călăuză” pentru părinţi, educatori, formatori. De asemenea, cartea este adresată adolescenţilor, tinerilor şi adulţilor care vor să se formeze pe ei înşişi la nivel uman, moral şi spiritual. Isus ne învaţă „să creştem, să trăim, să educăm şi să ne educăm”.
O culegere ilustrată de meditaţii pentru perioada Adventului. Papa Francisc ne însoţeşte, în drumul nostru spre Crăciun, cu un gând pentru fiecare zi, astfel încât să putem întâmpina cu bucurie Naşterea Domnului.
Obiectul principal al meditațiilor din acest volum sunt două teme semnificative pentru evanghelistul Matei, pentru Biserica de la începuturile creștinismului, dar și pentru noi, astăzi. Prima este legată de cateheza credinței, o temă pe care apostolul Matei o încadrează în orizontul Învierii. Prin urmare, Învățătorul unic și Catehetul adevărat din Biserică este Cristos Înviat. […] A doua temă semnificativă este dreptatea. Aceasta se deosebește de dreptatea din învățătura fariseilor sau din filozofia greacă. Dreptatea creștină înseamnă orientarea vieții discipolului spre valorile Împărăției lui Dumnezeu, practica constantă a rugăciunii și trăirea iubirii universale față de aproapele. Evanghelistul Matei argumentează că Isus este Învățătorul acestui nou fel de dreptate. El este cel drept prin excelență pentru că a acceptat voința Tatălui de mântuire a tuturor oamenilor și și-a dăruit viața pentru ca toți oamenii să aibă viață. (Wilhelm Dancă)
MANUSCRISELE AUTOBIOGRAFICE ALE SFINTEI TEREZA DE LISIEUX
Manuscrisele autobiografice ale sfintei Tereza de Lisieux descriu, din copilărie și până la moartea, survenită la vârsta de douăzeci și patru de ani, „alergarea cu pași de uriaș” a unei fetițe care a devenit „cea mai mare sfântă a vremurilor moderne”, după spusele papei Piux al X-lea. O viață care nu a fost decât un cântec, apoi o flacără de iubire, izvorul unei doctrine care a transformat și a preschimbat din temelii, de mai bine de o sută douăzeci de ani, spiritualitatea creștină și mai mult decât atât.
Ediția de față nu dorește să adauge un comentariu în plus acestor pagini celebre, ci oferă o „explicație de text” cât se poate de extinsă pentru a-l călăuzi pe cititor, a o explica pe Tereza cu ajutorul Terezei și al scrierilor ei, al mediului în care a trăit, al Regulei Carmelului, al liturgiei timpului său, al lecturilor, al maeștrilor săi spirituali, în primul rând sfântul Ioan al Crucii.
Editorii
„Ediția critică a Centenarului era indispensabilă pentru a permite examinarea Doctoratului sfintei Tereza”.
Cardinal Josef Ratzinger – papa Benedict al XVI-lea
Rezo Bonetti, prin filele acestei cărți, aprofundează tainele credinței în familie și în același timp, prin această minunata virtute teologală, trasează drumul spiritual pe care trebuie să-l parcurgem pentru ca credința noastră să fie vie.
Cum să înfruntăm teama. ,,Neliniștea pe care o simțim neîncetat în încercarea noastră de a fi perfecți ascunde teamă. Dacă ne înfruntăm temerile și ne îngăduim ,,umani", putem fi mult mai fericiți și mai bogați."
Analiza a două concepte religioase (reîncarnarea şi învierea) cu instrumentele filosofiei se poate constitui ca un exerciţiu aplicativ al filosofiei religiei. După cum sugerează numele acestei discipline, ea se vrea o explorare filosofică a conceptelor religioase ce împinge capacitatea de cunoaştere a raţiunii până la limitele ei. Filosofia religiei ne arată că omul religios, cel care afirmă şi îşi asumă o credinţă religioasă, nu poate nega aportul raţiunii la formularea credinţei sale. Ioan Paul al II-lea a mers până acolo încât a numit credinţa şi raţiunea „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Urmând tradiţia Bisericii, nu trebuie să alungăm filosofia dintre instrumentele care ne ajută să ne formulăm credinţa. Să ne amintim că în formularea dogmei Sfintei Treimi, părinţii capadocieni au „împrumutat” conceptele filosofice de ousia şi hypostasis din neoplatonism, filosofia vremii lor. Până la Descartes, Europa creştină nici nu a avut filosofi în înţelesul actual al cuvântului, care să gândească şi să scrie din afara unui context teologic. Numai începând cu Descartes am asistat la „emanciparea” filosofiei din starea de aşa-zisă „slujnică a teologiei”. În ceea ce-l priveşte pe omul religios al religiilor orientale, care susţin conceptul reîncarnării, este evident faptul că Orientul nici măcar nu a căutat un divorţ al celor două metode de cunoaştere, filosofică şi religioasă, probabil din cauză că nu a avut un Dumnezeu suprem personal din „tirania” căruia să se elibereze.
Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic
Wilhelm Dancă (n. 1959), preot, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București, profesor abilitat în domeniul filosofie și în domeniul teologie, autor a numeroase articole, studii și cărți. Membru al Academiei Române și membru al Academiei Europene de Științe și Arte din Salzburg.
În analiza sa, pr. Dumea este conştient şi de faptul că Psaltirea este şi un text poetic ce trebuie supus unei analize istorico-critice. Cartea Psalmilor se prezintă ca un şantier pentru critica textuală, din cauza transmiteri sale seculare şi relativelor sale modificări şi chiar degenerări. Se prezintă şi ca un laborator filologic fie datorită disparităţii cronologice în compunerea diferitelor versuri, fie datorită caracteristicilor lexicale foarte diferite, fie datorită trecerilor de la originalul ebraic la traducerea Septuagintei şi la textul final masoretic vocalizat. Din acest motiv, pr. Claudiu îmbină reflecţiile personale cu comentariile făcute de diferiţi părinţi ai Bisericii, exegeţi consacraţi şi chiar poeţi care au căutat să pătrundă mai adânc sensul şi conţinutul psalmilor.
Psalmii propun un model de rugăciune şi un exemplu de atitudine a omului în faţa lui Dumnezeu. Exprimând o gamă variată de sentimente, cartea psamilor compun un itinerariu de rugăciune zilnică pentru diferite momente. Astfel, prin recitarea lor îl putem lăuda pe Dumnezeu, sau îi putem mulţumi; îi putem cere ajutor sau iertare; putem să ne exprimăm încrederea faţă de El, înaintând aşadar pe calea desăvârşirii veşnice.
„Un fin interpret” al timpului său, căruia îi era „sete de Dumnezeu” într-un mod nou, şi un „extraordinar director de suflete”, capabil să ajute persoanele să-l caute pe Domnul în propria inimă şi să-l găsească în caritate. Aşa îl descrie papa Francisc pe sfântul Francisc de Sales în scrisoarea apostolică Totum amoris est, „Totul aparține iubirii”, scrisă cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morții învățătorului Bisericii, patron al jurnaliștilor şi comunicatorilor, episcop „exilat” de Geneva. Despre sfântul francez, născut în castelul din Sales, în Savoia, la 21 august 1567, şi mort la Lyon la 28 decembrie 1622, papa subliniază vocația de a se întreba „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află cea mai mare iubire”. Nu întâmplător sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit „Învățător al iubirii divine”, aminteşte papa Francisc, nu numai pentru că a scris despre ea „un Tratat voluminos, ci mai ales pentru că a fost martor al ei”.
„Codul de drept canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme, pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumneiezescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi administrarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate”, spunea fericitul Papă Ioan Paul al II-lea în Constituţia apostolică Sacrae disciplinae leges, prin care a promulgat noul Codex Iuris Canonici al Bisericii Romano-Catolice, la 25 ianuarie 1983.
Cum să cultivăm relațiile. ,,Valoarea unui om este definită în primul rând de gradul și maniera în care s-a eliberat de sine."
A fi prieteni este o stare afectivă: este o componentă a personalității. Adevărata prietenie nu creează dependență,ci libertate.Iată câteva caracteristici ale unei relații autentice de prietenie,care se traduce într-o veritabilă alegere de viață. Cât despre celelalte ingrediente,aceste pagini sugerează câteva dintre ele, simple dar deloc evidente.........
Această cărticică este adresată părinților, nașilor și nașelor care sunt pe punctul de a lua parte la botezul propriului fiu sau propriei fiice, finului sau finei.
Fiecare gest, fiecare semn, aproape fiecare cuvânt comunică ceva profund despre sacramentul din care se naște viața creștină, comunică ceva despre rodul efortului primelor comunități de a traduce în simboluri perceptibile misterul omului care primește de la Cristos o viață nouă. În mod înțelept, Biserica a continuat, de-a lungul secolelor, să utilizeze acest frumos simbolism grăitor bărbaților și femeilor din toate timpurile. Bogăția sa este de o așa natură încât nu este ușor să fie transmisă în timpul limitat al unei întâlniri catehetice.
Vocația la o stare de viață este un dar de la Dumnezeu la care omul răspunde prin alegere liberă. Vocațiile la Sfînta Preoție și la Căsătorie cer să fie însoțite de o rugăciune constantă, de un discernământ prudent, de o maturizare treptată și de o pregătire adecvată; sunt alegeri „Pentru totdeauna”, nu trebuie să ne temem de ele, ci trebuie făcute „cu ajutorul harului lui Dumnezeu” și având încredere în ajutorul lui, precum și în sprijinul comunității creștine.
Revelaţie, credință și credibilitate : manual de teologie fundamentală
„Catehezele propuse în prezenta broșură intenționează să-i ajute pe credincioșii de toate categoriile să-și revizuiască cunoștințele cu privire la sacramente, dar și să le aprofundeze pe linia reînnoirii dorite de Conciliul Vatican II, Catehismul Bisericii Catolice și Magisteriul actual al Bisericii.
Aceste cateheze oferă un material abundent, dar care poate fi schematizat, dat fiind timpul limitat care este la dispoziție pentru expunerea lor. Doctrina prezentată poate fi folosită ulterior pentru aprofundare, dar și pentru o lectură personală, atât din partea slujitorilor Bisericii, cât și a credincioșilor” .
Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit
Capacitatea de a iubi este o stare extraordinară pe care cu toţii dorim s-o trăim; dar ea nu ţine de întâmplare, de destin, ci este rodul unui lung drum de pregătire, de antrenament. Punctul de plecare în teoria sa despre iubirea adevărată este o muncă de autoconştientizare, de acceptare a propriei nevroze, de a şti să-i spunem pe nume şi de a încerca apoi să o reducem. Doar de-a lungul unui asemenea drum, omul va întâlni adevărata iubire. La acest nivel nu mai este nevoie s-o cauţi. Căci este înlăuntrul propriei fiinţe. Relaţia va primi atunci numele de botez adevărat: căsătorie.
„România este Patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și a celor de mai apoi. E Patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.”
Barbu Ștefănescu Delavrancea
Cartea oferă indicații simple și concrete pentru a aborda cu seninătate problemele vieții cotidiene, prin aprofundarea aspectelor psihologice și spirituale.
Volumul, coordonat de ÎPS Aurel Percă, oferă cititorului o retrospectivă a vizitei Sfântului Părinte Papa Francisc la Iași, 1 iunie 2019, pe baza fotografiilor realizate cu multă măiestrie de dl Adrian Cuba, fotograf oficial în timpul vizitei, și organizate grafic după proiectul dnei prof. Ligia-Magda Sficlea.
Ungerea bolnavilor este, cu siguranţă, sacramentul cel mai puţin cunoscut şi cel mai greşit înţeles, pentru că încă mai este unit cu vechea terminologie a „extrema unctio”, adică cea care se administrează muribunzilor, ultima ungere. Biserica, atentă la semnele timpurilor, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, a încercat o revalorificare a acestui moment de întâlnire a celui încercat de durere, boală sau bătrâneţe cu Mântuitorul Cristos. Primul lucru pe care l-a făcut a fost schimbarea titulaturii acestui sacrament de vindecare pe care-l oferă omului: astfel că acest sacrament va lăsa în umbră numele de „extrema ungere” şi se va numi după titlul noului Ritual: „Ungerea bolnavilor şi îngrijirea lor pastorală”.
În sfârșit pot pune în mâna cititorilor cărticica promisă de multă vreme despre relatările privind copilăria lui Isus. Nu este un al treilea volum, ci un fel de mică „anticameră” la cele două volume precedente despre figura și mesajul lui Isus din Nazaret. Aici, am căutat să interpretez, în dialog cu exegeți din trecut și din prezent, ceea ce povestesc Matei și Luca, la începutul Evangheliilor lor, despre copilăria lui Isus.
Pentru o interpretare corectă este nevoie, după convingerea mea, de doi pași. Mai întâi trebuie să ne întrebăm ce au vrut să spună cu textul lor, la acea vreme, autorii respectivi - componenta istorică a exegezei. Dar nu este suficient să lăsăm textul în trecut, așezându-l astfel printre întâmplările de demult. A doua întrebare a unui bun exeget trebuie să fie: Sun adevărate cele spuse? Mă privesc și pe mine? Și dacă mă privesc, în ce fel?
Benedict al XVI-lea
O carte cu totul deosebită, atât prin titlu, cât și prin conținut, este cea semnată de Pr. dr. Eduard Giurgi, intitulată „Funcția Bisericii de a învăța. Comentariu la cartea a III-a din Codul de drept canonic”. Autorul cărții este, din anul 2009, doctor în drept canonic al Universității Catolice a Americii din Washington D.C. (Statele Unite ale Americii). Tot din anul 2009 până în prezent, este Vicar judecătoresc al Arhidiecezei de București. A fost hirotonit preot al Arhidiecezei de București în ziua de 24 iunie 2000, în Catedrala “Sf. Iosif” din București și a îndeplinit mai multe misiuni pastorale. Printre alte oficii pe care le coordonează în cadrul Curiei Arhidiecezane se numără și cel de Vicar episcopal pentru cler, având și o îndelungată experiență academică, fiind lector universitar și profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie Romano-catolică din cadrul Universității din București.
Toate aceste misiuni și slujiri pastorale, administrative și academice își găsesc un ecou deosebit în cartea de față, scrisă cu mintea și cu inima, din dragoste pentru Biserică, noul popor ales al lui Dumnezeu. Lucrarea vine să completeze un mare gol în literatura teologică și juridică din țara noastră, fiind demnă de remarcat noutatea subiectului abordat: funcția (misiunea) Bisericii de a învăța. De altfel, noutatea și necesitatea acestei cărți este subliniată de prezentarea semnată de Păstorul Arhidiecezei, ÎPS Aurel Percă.
Prin aceste Meditații despre Paște, le adresez cititorilor invitația de a vesti Învierea lui Isus, fiecare după puteri, acolo unde se află. Orice loc și orice timp poate fi un Emaus. Cultivând bucuria credinței pascale, trăind libertatea obținută prin iertare, împărtășind darurile lui Isus înviat, în special pacea, sperăm să devenim capabili să recunoaștem semnele apariției lui în momentele de frică, de mâhnire și de descurajare. Să vestim Învierea nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin fapte. Astfel, cântând Aleluia pascal, vom fi și credibili, și molipsitori. (Autorul)
CONTROLUL CEREBRAL ŞI EMOŢIONAL. Manual practic de fericire şi sănătate
„O carte bună, creștinească, este un înger al lui Dumnezeu. Ea te învață să-l cunoști și să-l iubești pe Dumnezeu, să descoperi frumusețea vieții în Cristos, să iubești pe oameni, să te ferești de păcat și să te îngrijești de mântuirea sufletului”.
Pr. Nicodim Măndiță
Cum a construit Biserica Catolică civilizaţia occidentală