


- Nou
Referinta: Sap-5106
Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină.
De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.
Janicaud are dreptate: „punctul de cotitură” teologic (Kehre) al unei anumite fenomenologii franceze contemporane nu poate fi negat. Problema se referă mai degrabă la legitimitatea ei, mai ales că în ochii celor care consideră laïcité ca un sinonim al unei neutralităţi fundamentale, chiar şi pentru gândire, frecventarea problemelor teologice de către cei care încă intenţionează să urmeze stindardul rigurozităţii fenomenologice ar constitui un fel de trădare. Vom observa, dimpotrivă, că, la fel ca în pariul lui Pascal, o fenomenologie care îndrăzneşte să locuiască nu atât în teologie, cât mai ales în credinţă are de câştigat totul şi nimic de pierdut. În opinia mea, este dificil, ba chiar imposibil, să separăm scrierile confesionale, cum ar fi lecturile talmudice, de conţinutul şi achiziţiile atestate în marile opere ale lui E. Lévinas, căruia îi suntem cu toţii datori. Pe scurt, filosofia nu pierde nimic dacă îşi permite să fie interpelată, provocată şi uneori chiar desfirată de credinţă. Astfel, gândirea este chemată, astăzi mai mult ca oricând, să rupă Diktat-ul heideggerian despre imposibilitatea unei „filosofii creştine” (pe cât de absurd, pe atât de impracticabil), încă împărtăşit de adepţii unei gândiri neoscolastice. Acest lucru nu înseamnă că „rigoarea” fenomenologică este diminuată când este hrănită de lecturi biblice sau patristice, cu excepţia cazului în care cineva intenţionează să adopte „rigor mortis” al unei simple abstracţii.
La rândul său, teologia nu se poate simţi fraudată în ceea ce priveşte conţinutul şi statutul său epistemologic dacă laicitatea filosofică se angajează să le ia în considerare şi să le trateze critic şi speculativ. Aici, vreau să spun că în lucrarea lui Marion, ca şi în cea a multor alţi mari gânditori, este dezvăluită valoarea speculativă a evenimentului cristologic, ceea ce îmi place să numesc caracterul său „metafizic”, conştientizând totuşi faptul că gânditorul francez ar prefera să evite un astfel de adjectiv, optând pentru termenul „filosofia primă”, care se potriveşte mai bine contextului său cultural. Fapt este că critica lui Marion la adresa ontoteologiei, ca şi a multor altora, a ratat în mare măsură ţinta teologică, deoarece, dată fiind natura radicală prin care o exprimă (în ciuda acelei retractatio, care se referă mai presus de toate la Toma de Aquino, şi nu la teza de bază), luând-o în mod serios ar însemna abandonarea nu a ontoteologiei, ci a ontologiei tout court, sau mai degrabă a identificării sic et simpliciter a metafizicii cu filosofia fiinţei. Iar această adnotare nu poate să nu interpeleze şi încercările de astăzi de a reprezenta gândirea metafizică sub forma aşa-numitei „ontologii trinitare”, cu excepţia cazului în care este subordonată acelei filosofii prime, pe care Marion o identifică cu „filosofia iubirii”, respingând, din punctul său de vedere, de asemenea, şi expresiile, mai consonante pentru noi (şi pe care nu trebuie să le justificăm aici), ale „metafizicii carităţii” sau „metafizicii agapice”.
Dincolo de aceste perspective hermeneutice sintetice, gândirea lui Marion are cu siguranţă meritul de a lua în serios chestiunea nihilismului într-un mod totodată non-apodictic şi dialectic. În recenta sa cărticică Scurtă apologie pentru un moment catolic, gânditorul francez scrie:
Nietzsche a explicat-o: „Ce dezvăluie nihilismul? Că valorile cele mai mari se devalorizează”. Dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi: cele mai înalte valori nu şi-ar pierde valabilitatea din cauza unei magii rele, ci pentru că, dintr-odată, ne-am da seama că ele ar consta doar în aceasta […]. De exemplu, a vorbi despre adevărat, bun şi frumos ca valori echivalează cu descalificarea lor ca atare. A vorbi, printre altele, despre fiinţă, despre om şi despre adevăr ca despre valori le-ar reduce la nevrednicia unor simple cuvinte nesemnificative. În sfârşit, vorbirea despre Dumnezeu ca valoare concretizează o blasfemie incomensurabilă.
Dincolo de contingenţele momentului, s-a aflat întotdeauna o apologie pentru o Denkform catolică în scrierile lui Marion, în special în insistenţa lui asupra temei „sacramentalităţii”. „Locul euharistic” al teologiei, prezent, printre altele, tocmai în Dumnezeu fără a fi, este o expresie a acestei atenţii faţă de sacrament, care hrăneşte o gândire ce se descoperă a fi în mod autentic liberă:
În teologie avem o libertate infinită: descoperim că totul ni s-a dat, că totul este dobândit şi disponibil. Trebuie doar să înţelegem, să exprimăm şi să celebrăm. Şi atâta libertate ne sperie, pe bună dreptate.
Lectura contribuţiei interpretative a lui Iulian Robu, dar mai presus de toate, aceea a scrierilor gânditorilor care au curajul să-şi exprime cercetările în contextul unei credinţe nedisimulate, să îi ajute pe toţi în exercitarea acelei libertăţi dificile şi riscante pe care o cere crearea de teologie.
Giuseppe Lorizio
A crede. Invitatie la credinta catolica pentru femeile si barbatii secolului al XXI-lea
„O carte bună, creștinească, este un înger al lui Dumnezeu. Ea te învață să-l cunoști și să-l iubești pe Dumnezeu, să descoperi frumusețea vieții în Cristos, să iubești pe oameni, să te ferești de păcat și să te îngrijești de mântuirea sufletului”.
Pr. Nicodim Măndiță
Catehezele din această carte cuprind transcrierea predicilor pe tema Sfintei Liturgii ținute de Mons. Jozef Halko, în capela TV LUX din Bratislava și transmise online în anii 2020-2021. Cathezele au fost traduse și publicate pentru creștinii din România cu acordul și binecuvântarea predicatorului, Mons. Jozef Halko, acordate din Bratislava la 1 aprilie 2021.
MANUSCRISELE AUTOBIOGRAFICE ALE SFINTEI TEREZA DE LISIEUX
Manuscrisele autobiografice ale sfintei Tereza de Lisieux descriu, din copilărie și până la moartea, survenită la vârsta de douăzeci și patru de ani, „alergarea cu pași de uriaș” a unei fetițe care a devenit „cea mai mare sfântă a vremurilor moderne”, după spusele papei Piux al X-lea. O viață care nu a fost decât un cântec, apoi o flacără de iubire, izvorul unei doctrine care a transformat și a preschimbat din temelii, de mai bine de o sută douăzeci de ani, spiritualitatea creștină și mai mult decât atât.
Ediția de față nu dorește să adauge un comentariu în plus acestor pagini celebre, ci oferă o „explicație de text” cât se poate de extinsă pentru a-l călăuzi pe cititor, a o explica pe Tereza cu ajutorul Terezei și al scrierilor ei, al mediului în care a trăit, al Regulei Carmelului, al liturgiei timpului său, al lecturilor, al maeștrilor săi spirituali, în primul rând sfântul Ioan al Crucii.
Editorii
„Ediția critică a Centenarului era indispensabilă pentru a permite examinarea Doctoratului sfintei Tereza”.
Cardinal Josef Ratzinger – papa Benedict al XVI-lea
Părintele Rafael Friedrich - mărturisitor al credinţei într-o ţară comunistă
Cartea de faţă este un exerciţiu în contemplaţia dialogică a Dumnezeului triunic, călăuzit de ideile lui Aquino, care se bazează pe intuiţiile unui vast evantai de exegeţi şi teologi evrei şi creştini. Înţelepciunea revelată, aşa cum este ea interpretată în credinţă de către modurile înţelepciunii intelectuale omeneşti, pune în lumină misterele "fiinţei" divine sub forma a trei Persoane divine.
Cartea este o culegere de gânduri ale papei Francisc, având ca temă prezenţa Sfintei Fecioare Maria pe drumul vieţii noaste. Fiecărei zile din luna mai îi este alocată o meditaţie, scurtă dar plină de învăţăminte. Având un format mic, de buzunar, culegerea este un bun însoţitor pe parcursul lunii mai - lună dedicată Mariei. O frumoasă prefaţă a cardinalului Angelo Comastri şi ilustraţiile color ne ajută să înţelegem mai bine evlavia papei Francisc pentru Maica Domnului.
Numită și „Catehismul mic”, această culegere de întrebări și răspunsuri cu privire la credința în Cristos a fost un însoțitor constant în formarea a numeroase generații de creștini, fiind tipărită și reeditată în repetate rânduri. Prezentul extras este destinat copiilor și adolescenților care se pregătesc pentru primirea Primei Sfinte Împărtășanii și a Sfântului Mir.
Rugăciunea, mijloc privilegiat pentru a comunica cu Dumnezeu, implică o relaţie personală, în care fiecare este implicat cu întreaga lui fiinţă, dar şi cu corporalitatea sa. De aceea, rugăciunea care are o proprie dimensiune meditativă şi de destindere, nu contrastează cu tehnicile de relaxare precum trainingul autogen. Autorul este considerat unul dintre cei mai mari experţi din acest domeniu.
Wilhelm Dancă (n. 1959), preot, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București, profesor abilitat în domeniul filosofie și în domeniul teologie, autor a numeroase articole, studii și cărți. Membru al Academiei Române și membru al Academiei Europene de Științe și Arte din Salzburg.
Eșecurile ne învață mult mai multe despre noi înșine decât succesele noastre. Nu numai că ne țin în smerenie, dar dezvăluie în noi forțe nebănuite, prin care ne depășim pe noi înșine, și resurse spirituale care ne reconectează la viață și la sensul ei.
Ce să facem ca iubirea să răsară în fiecare zi cu un chip mereu proaspăt? Cum să facem din căsnicia noastră o continuă sărbătoare? Cum evităm să ne lăsăm devoraţi de dezamăgire? Ce măsuri să luăm pentru ca starea de dominare-dependenţă să nu se instaleze subtil în cadrul relaţiei noastre? Cum să scoatem din luptă inamicul numărul unu al iubirii, şi anume egoismul? Cum să facem ca soţii, deşi împreună, să nu trăiască distanţi; deşi împreună, să nu fie absenţi? Aceste întrebări şi altele asemănătoare vor fi abordate în această carte, al cărei autor este considerat unul dintre cei mai buni specialişti din complexul câmp al relaţiilor umane.
Textul demontează prejudecăţi (rugăciunea ca „tehnică”), defineşte fundamentele rugăciunii, elaborează contraargumente împotriva celor mai obişnuite „scuze” moderne pentru a nu cultiva o relaţie cu Dumnezeu (lipsa timpului, ineficacitatea rugăciunii), dezvăluie capcane ale vieţii cu şi fără rugăciune. Folosind un limbaj simplu, accesibil tuturor, cartea părintelui Philippe este un excelent îndrumător pe calea anevoioasă, dar plină de bucurie şi împlinire, a rugăciunii.
A ști să te rogi este o artă, la fel cum sunt arta culinară, pictura, muzica și multe altele. Așa cum profesorul te îndrumă, te ajută să-ți cultivi talentul și să-l cizelezi, la fel e bine să ne lăsăm ghidați și în rugăciune, iar beneficiile nu vor întârzia să apară. Acesta este scopul lucrării de față, prin care preotul Jacques Philippe își propune să realizeze un mic manual de rugăciune, destinat tuturor, atât laicilor, cât și persoanelor consacrate.
Cartea reprezintă o analiză amplă şi documentată a Scrisorii către Romani, capitolele 1-8, cu o permanentă aplecare asupra textului original. "Gândit ca un vademecum concis, în tradiţia comentariilor biblice care urmăresc linia de echilibru între analiza exegetică atentă la detaliu şi prezentarea sintetică a ideilor dintr-o pericopă, volumul Iluzie şi libertate desfăşoară cu multă dexteritate firul argumentativ paulin, identificând conexiunile care se stabilesc între ansamblul întregii revelaţii biblice şi mesajul specific pe care apostolul îl distilează în cea mai sofisticată dintre epistolele sale.
„Trebuie să urmăm mereu calea crucii, dacă vrem să ne bucurăm de Cel care a primit crucea drept moştenire. Dacă Îl urmăm pe Cel Răstignit, crucea va fi mereu cu noi! Este absolut necesar să ne hotărâm încă de la început să urmăm calea crucii: este calea perfecţiunii trasată de Domnul nostru: „Ia-ţi crucea şi urmează-Mă”. El este modelul nostru, iar cine Îl urmează şi vrea să-L consoleze nu se poate teme de nimic.” Sfânta Tereza de Avila
Imitațiunea lui Cristos. Traducere nouă, după originalul latin, cu stabilirea concordanței citatelor din Sfânta Scriptură, de Andrei Brezianu.
Prin lucrarea Paladinul Păcii, Anton Durcovici i-a adus un omagiu special marelui dispărut, Papei Pius al XI lea, pentru că s-a integrat în șirul Suveranilor Pontifi „prieteni ai României” , care au fost „însuflețiți de o dragoste deosebită pentru poporul român”. În acest sens, Papa Pius al XI lea rămâne în istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de București prin donația excepțională făcută în anul 1925 (28 milioane de lei), în baza căreia s-a edificat în anul 1926 Palatul Cisar - reședința arhiepiscopală care până în anul 1948 a adăpostit și Seminarul „Sfântul Duh” din București.
Aurel Percă - Arhiepiscop Mitropolit de București
Cartea este un ajutor practic pentru persoanele aflate în dificultate, suferinde, distruse, deprimare, pesimiste şi care nu reuşesc să găsească acea seninătate de fond care este baza unei personalităţi sănătoase, deschise, bucuroase, care permite oricum râsul din inimă. Omul are mari dificultăţi în a accepta durerea, bolile şi, cu atât mai mult, moartea. Tocmai de aceea ar trebui să învăţăm să râdem cu inima. A avea o inimă veselă ne permite să fim încă integri după ce am trecut peste nenumărate necazuri, mii de suferinţe, încă încrezători în noi înşine, după ce am suferit mii de violenţe, defăimări, abuzuri, răutăţi, încă şi mai hotărâţi să mergem înainte după ce am înfruntat durere, boli. A învăţa să râzi cu inima îţi permite să ieşi din întunericul lipsei de sens, te ajută să renaşti.
Cine nu a respins niciodată atitudini care se nasc în mod spontan în inimă pentru a-şi asigura aprobarea celor din jur? Cu toţii avem laturi ascunse ale personalităţii pe care le numim umbră. Aceasta îmi este prieten sau duşman? Dacă ignorăm umbra, ea poate să se ridice împotriva noastră şi să ne creeze dificultăţi de ordin psihologic şi social. Dar dacă sentimentele pe care le refulăm şi care ne fac rău nouă înşine sunt recunoscute şi asumate, ele favorizează echilibrul psihologic şi spiritual al personalităţii noastre. A cunoaşte şi a asuma laturile ascunse ale personalităţii sunt atitudini necesare pentru a ajunge la realizarea stimei de sine şi pentru a menţine relaţii umane sănătoase.
O carte-jurnal fascinantă, în care descoperim dialogul şi relaţia de nespusă prietenie, iubire, adoraţie şi încredere care se clădeşte între un suflet şi Isus Cristos, relaţie la care Dumnezeu cheamă toate sufletele. Un preot-călugăr benedictin, stând zi de zi în faţa Sfântului Altar, îşi notează cu fidelitate trăirile din rugăciune şi intră tot mai profund în misterul iubirii personale şi unice a lui Cristos pentru fiecare dintre noi. Autorul cărţii In sinu Jesu a ales să rămână anonim; parcurgând jurnalul, vom înţelege de ce.
Valerio Albisetti, psiholog cu o experienţă de douăzeci de ani în psihoterapia cuplului, prin intermediul acestei cărţi, doreşte să ofere un parcurs bine definit pentru identificarea şi rezolvarea problemelor din relaţiile conjugale. Căsătoria este un pas care se face în doi din ziua în care cuplul, printr-un „da” reciproc, îşi pecetluieşte uniunea pentru toată viaţa şi trăieşte un sacrament sfânt de iubire. Dar ce se întâmplă atunci când în căsătorie intervine rutina, obişnuinţa, indiferenţa, trădarea? Pentru a depăşi asemenea blocaje conjugale, şi pentru însănătoşirea şi consolidarea relaţiei de cuplu, V. Albisetti a elaborat o metodă de psihoterapie prin care soţii sunt îndemnaţi să se angajeze într-un proces de autoanaliză, de cunoaştere, de acceptare şi de reînnoire a relaţiei.
Scara umilinţei este un ghid menit să aducă un antidot la epidemia de stres şi depresie care bântuie astăzi mai ales printre tineri. Cartea se bazează pe Regula compusă de Sfântul Benedict în îndepărtatul secol al VI-lea. Poate însă o astfel de înţelepciune străveche să se traducă în sfaturi pentru oamenii zilelor noastre, deşi Sf. Benedict foloseşte un limbaj medieval, iar principalii săi fani sunt călugări şi călugăriţe care trăiesc între ziduri de mănăstire?
„Nu este nimic pe lume atât de asemănător cu Dumnezeu decât armonia îmbrățișării dintre un bărbat și o femeie.
Nici o poezie din lume nu poate explica profunzimea iubirii dintre bărbat și femeie, nici un cântec nu poate spune ce este iubirea. Deoarece iubirea dintre soți este imaginea chipului și a asemănării lui Dumnezeu. ”
Pr. Renzo Bonetti
Meditațiile despre Crăciun sunt răspunsurile mele interioare la provocările evenimentului Întrupării, răspunsuri pe care le-am pregătit folosindu-mă de intuițiile unor Părinți ai Bisericii, filozofi, teologi, scriitori și artiști. Asemenea meditației introductive și celei finale, celelalte din cuprinsul volumului au un caracter filozofic, teologic și literar. Prima meditație poate fi subintitulată „Crăciunul filozofilor”, pentru că propun aici o analiză scurtă a modului în care s-au raportat câțiva filozofi moderni și contemporani la sărbătoarea Nașterii Domnului. Printre aceștia se numără: Georg Friedrich Hegel, Jean-Paul Sartre sau Edith Stein. Ultima meditație are un caracter literar specific, pentru că este o analiză teologico-literară a ideii de Crăciun la poetul Vasile Voiculescu. Scopul introducerii acestui text este evidențierea specificului sărbătorii Crăciunului în România, țară punte între Orient și Occident, deci punerea în lumină a Crăciunului din creștinismul oriental.
Noua antologie de scrieri semnate de Jorge Maria Bergoglio – actualul papă Francisc - pune în lumină o ipostază mai puțin cunoscută a personalității sale, aceea a îndrumătorului spiritual. Înainte de a fi fost ales Papă, Bergoglio a fost, timp de decenii, implicat în misiunea de căpătâi a urmașilor sf. Ignațiu de Loyola, Exercițiile Spirituale. În această carte, Bergoglio ne descoperă profunzimea vieţii spirituale şi ne conduce, în 4 meditaţii, la întâlnirea cu Isus, la misterul manifestării lui Dumnezeu în lume, la viitorul Bisericii care trebuie să răspundă unor provocări deosebite şi la „trupul nostru”, dimensiunea cotidiană a vieţii de care nu trebuie să ne ruşinăm. Autorul porneşte de la texte din Sfânta Scriptură pe care le comentează şi le conclude cu un paragraf „pentru meditaţie”.
Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.
Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină.
De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.