De cele mai multe ori poezia este limbajul prin care se exprimă sufletul. Fie că se află îngenunchiat odată cu trupul în fața altarului, fie că se pictează pe o pânză, e că se înliterează într-un poem, sufletul va fi mereu acel abis greu de pătruns și care nu va reuși niciodată să transmită totul. Probabil că trebuie să fii doar suflet ca să simți cu adevărat sufletul! Mai ales „când inima se roagă…”.
Poeziile pe care deja cunoscuta poetă Daniela Bulai-Martișcă le înșiră asemenea unui giuvaer pe un lanț de numere, a se vedea că nici nu au un titlu anume, ci doar cifre, au rolul de a-l purta pe cititor într-o lume a sufletului care se împărtășește.
Realități precum: Dumnezeu, îngerii, biserica, lumea, omul, casa părintească, glia, florile, dragostea, viața, și multe altele, capătă în versurile scrise un sens profund.
În frumusețile creației, Dumnezeu devine mai apropiat omului. E suficient să-l descoperi și chiar să-l interpelezi în paleta de culori a florilor, a norilor, a apei și chiar pe roșul obrazului omului care se intimidează în fața maiestății sale. În fața acestui Dumnezeu, a cărui prezență o intuim dincolo de orice poezie, pentru că în spatele fiecărei realități exprimate se află el, omul își descoperă în același timp micimea, dar și demnitatea de care s-a învrednicit fiind creat de un așa Artizan.
Odată făcută o astfel de descoperire, nu ai cum să nu alergi plin de satisfacție sub razele soarelui, care ne vorbesc de strălucirea lui; prin picurii ploii, care sărbătoresc virilitatea lui; prin susurul apei de izvor, care amintește prospețimea lui, dar și prin câmpurile infinite de flori și iarbă, de recolte galben aurii, care vorbesc de providența sa dumnezeiască.
În fața acestei inefabile imagini a Creatorului, sufletul, dezgolit de tot ceea ce îl poate influența în exprimarea lui, se așază în genunchi prin intermediul trupului, și acolo, în tăcerea profundă a unei capele, în grandoarea unei biserici imense sau chiar în spatele ușii închise, începe să se roage…
Poezia devine astfel ecoul exprimărilor interioare profunde, este un fel de glăsuire a ceva ce nu se poate spune oricum, oricând și oriunde. Gestul în sine de a prelua de la Dumnezeu prin suflet, care apoi se materializează prin creier, care mișcă mâna scriind, reeditează parcă acel act creator de la începutul lumii. O nouă creație este pusă în pagină, este prezentată cititorului, este oferită spre a ajunge din nou și din nou la El, la adevăratul Autor al poeziei, la cel care a inspirat-o prin Duhul Sfânt și care are un singur scop, înfrumusețarea omului, pornind de la sufletul lui.
Nu e greu să întrezărești printre versuri că atitudinea pe care omul trebuie să o aibă la rândul său este aceea de gratitudine, de dezbrăcare de sine și de îmbrăcare într-o haină nouă, aceea a omului răscumpărat, a celui care vede întreaga creație ca spațiu al harului, ca locul în care operează Dumnezeu, de fiecare dată în favoarea omului.
Iar concluzia, după ce se parcurge întreaga suită a profunzimilor exprimate, nu este decât una, cred cel mai sintetic exprimată în poezia cu numărul 77:
„Când te vezi eliberat/ De păcate, curățat/ Nu-i nimic mai prețios/ Decât sufletul frumos.”
Cred că aceasta este și intenția pe care a avut-o autoarea atunci când a decis să împărtășească cu cititorii aceste perle din interiorul inimii, intenție pe care nu ai nevoie să fii specialist în literatură ca să o subînțelegi.
Este rândul fiecărui căutător de sublim ca, pătrunzând cu răbdare, cu pietate, dar și cu simț sacru, în fiecare din versurile scrise, să dea propriul sens propriei căutări și să ajungă la concluzii proprii.
