


Referinta: Sap-1211
Suferinţa lui Dumnezeu
Suferinţa lui Dumnezeu. Fericita Tereza de Calcutta spunea: "O inimă bucuroasă este rezultatul normal al unei inimi care arde de iubire". De asemenea, sculptorul român Constantin Brâncuşi afirma cu multă convingere şi fără resentimente următoarele: "În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei copilării în viaţă". La aceeaşi bucurie ne îndeamnă şi François Varillon la începutul lucrării sale, pe care o prezentăm acum cititorilor noştri, Suferinţa lui Dumnezeu. Cartea apare în limba română graţie traducerii realizate de dl. Andrei Adam-Motyka, după originalul francez, La souffrance de Dieu (Paris 1975). Poate părea paradoxal acest îndemn la bucurie dacă avem în vedere titlul lucrării. Autorul însă, înainte de a da un alt răspuns cititorilor, în cele cinci părţi ale lucrării, la întrebările: "Este posibil ca Dumnezeu să sufere? Se poate concepe că nu suferă deloc?", doreşte ca în mintea şi în inima cititorilor săi să se imprime, ca afirmaţie fără reticenţe, acest concept de "bucurie": bucuria veşnică a lui Dumnezeu, bucuria sperată de oameni. Acest cuvânt, în opinia autorului, este esenţial pentru credinţa noastră. De-a lungul istoriei, paradoxul unui Dumnezeu umil li s-a părut multora violent. Dar un Dumnezeu care suferă este cu atât mai paradoxal. François Varillon afirmă că "dacă Dumnezeu suferă, nu poate fi vorba despre o emoţie oarecare, într-un anume fel, marginală, sau care înfloreşte fără să neliniştească. Nimic nu este accidental în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu suferă, suferinţa sa are aceeaşi dimensiune ca şi fiinţa sa şi ca bucuria sa. Dimensiune fără dimensiune. Fără limite. Infinită". Aşadar, autorul încearcă să demonstreze în paginile acestei cărţi, prin numeroase citate elocvente, atât biblice cât şi de ordin speculativ, că suferinţa lui Dumnezeu este strâns legată de bucuria lui: există o unitate incontestabilă între aceste două concepte. În acest sens, sunt elocvente cuvintele sale: "Dacă Dumnezeu n-ar fi fost Fericire infinită, ar fi total lipsit de sens să ne întrebăm cu privire la suferinţa sa". Recomandăm această lucrare tuturor celor care doresc să afle un răspuns la întrebări ca: "Oare Dumnezeu suferă la fel cum suferă şi oamenii?", "Dacă Dumnezeu este «Absolutul», cum poate fi compatibil cu esenţa sa ceva care este negativ - suferinţa?", dar şi celor doresc să găsească un fundament biblic pentru o temă atât de veche dar, în acelaşi timp, atât de nouă, cum este aceea a suferinţei.
Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).
Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.
Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.
Ediţia de faţă a studiului despre teologia istoriei la sfântul Bonaventura reprezintă traducerea tezei de abilitare a lui Joseph Ratzinger, acceptată în anul 1957 de către comisia Facultăţii de Teologie a Universităţii „Ludwig-Maximilian” din München şi publicată în anul 1959. Drumul acestei cercetări referitoare la gândirea lui Bonaventura este însă unul foarte amplu, iar în spatele său se află o adevărată dramă. Ratzinger avea să dedice un întreg capitol „dramei abilitării” în volumul său de memorii publicat cu titlul Aus meinem Leben. Erinnerungen, 1927-1977 [Din viaţa mea. Amintiri, 1927-1977]. Doctor în teologie din anul 1953, cu o teză intitulată Poporul şi casa lui Dumnezeu în doctrina lui Augustin despre Biserică, publicată apoi un an mai târziu, Ratzinger decide, la îndemnul profesorului său coordonator, Gottlieb Söhngen, ca în continuarea acestei prime cercetări în domeniul teologiei patristice să se aplece şi asupra gândirii teologice medievale.
La 25 august 2020 s-au împlinit 750 de la moartea pe pământ străin, departe de țara natală, a uneia dintre cele mai strălucite figuri ale Evului Mediu, regele care întruchipează în sine idealul cavalerului lui Isus Cristos, sfântul Ludovic al IX-lea al Franței (1226-1270), pe care Biserica Catolică îl comemorează la aceeași dată a nașterii sale pentru cer.
Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?
La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu „Rugăciunea credincioșilor”, numită și Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viață acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spațiu amplu credincioșilor, adică celor botezați, și simțirii lor cu Biserica. Credincioși prezenți la celebrarea euharistică își exercită astfel funcția lor preoțească și se roagă pentru toți oamenii.
Am voit să adunăm în această carte o serie de litanii prin care să invocăm - ca "descendenţă aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt" (1Pt 2,9) - milostivirea lui Dumnezeu Treime pentru noi, ca şi mijlocirea preasfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor în multele noastre necesităţi spirituale. Litaniile, 80 la număr, sunt grupate în patru categorii: 1) Preasfânta Treime; 2) Preasfânta Fecioară Maria; 3) Sfinţii şi 4) Pentru diferite necesităţi.
Pentru a le veni în ajutor cateheţilor, Oficiul pentru Cateheză propune un Suport pentru organizarea catehezelor cu copiii, adolescenţii şi tineri pentru anul pastoral 2023-2024, cu titlul: „Pietre vii pentru o Biserică vie”.
Publicarea unor materiale catehetice prezintă întotdeauna un interes considerabil pentru cateheţii şi operatorii pastorali care caută instrumente şi materiale din ce în ce mai adaptate exigenţelor de astăzi, capabile să-i ajute în misiunea lor de educare în credinţă a noilor generaţii de copii, adolescenţi şi tineri. Într-adevăr, putem spune că în ultimii ani a existat, din partea celor ce se ocupă de educaţia religioasă şi de formarea copiilor, adolescenţilor şi tinerilor, un interes major în căutarea celor mai variate materiale şi tehnici de prezentare a mesajului creştin.
A vorbi despre suferinta este un lucru extrem de greu. Discursul despre suferinta e una, suferinta traita, experimentata, e cu totul altceva, si cine este lovit de suferinta nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta. Si nu numai ca nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta, dar îsi da seama cât de zadarnice, cât de false sunt cuvintele oamenilor despre suferinta.
Consider că „aspectele” expuse şi tratate de autor ar putea fi o provocare pentru toţi cei care sunt chemaţi, în cadrul Bisericii, să slujească evanghelia prin intermediul numeroaselor relaţii pe care le întreţin în activitatea lor pastorală. Mai mult, consider că expunerea de faţă poate deveni un preţios instrument pentru toţi cei care îşi îndeplinesc misiunea pastorală în acele sectoare ce privesc sfera interioară şi delicată a persoanei umane, precum îndrumarea spirituală, sacramentul Spovezii şi colocviul formativ în cadrul pregătirii la viaţa preoţească şi consacrată.
Totodată, am încredere că această carte poate aprinde în mulţi cititori dorinţa de aprofundare tot mai temeinică a chestiunilor tratate şi îmi doresc ca, prin harul Domnului, să fie urmată de o altă lucrare care să completeze prezentarea aspectelor teoretice introduse şi, mai ales, să ofere alte aplicaţii practice în sfera educaţională şi formativă.
Pr. Alessandro Lembo
Cum vor să fie înțelese povestirile?
La școală și în studiu am învățat: Povestirile vor să fie întrebate asupra semnificației lor. Dacă poți formula concis sensul unei povestiri, ai înțeles povestirea. Mă îndoiesc dacă este așa. Observarea zilnică a poveștilor de zi cu zi ne învață că povestirile sunt (vor să fie) înțelese mai mult prin povești decât prin enunțuri referitoare la sensul lor. Povestirile cheamă povestiri similare. Povestiri auzite mă învață să istorisesc povestirile mele. Povestirile vor să mă joc cu ele și să le traduc în joacă în lumea mea vie. Acest lucru se aplică și, sau cu atât mai mult povestirilor biblice. De aceea aici ne jucăm cu povești biblice. Și merită amintit că jocul poate fi ceva foarte serios.
Benedict al XVI-lea a pus la inimă preocuparea paternă şi datoria misionară de a aborda cu înţelepciune, rigoare şi cu un puternic simţ al acurateţei întrebarea crucială: Cine este Dumnezeu? El avea obiceiul să repete în discuţiile sale private: „Sunt chestiuni importante, dar cea mai importantă este credinţa în Dumnezeu”. Acesta este punctul central în jurul căruia au evoluat predicile sale, papalitatea şi ministerul său petrin. Alţii pot acţiona diferit, dar obiectivul principal al Papei tocmai acesta este: Dumnezeu.
Sau, probabil, pentru că Dumnezeu nu mai este centrul vieţii mele şi al preocupărilor mele. Cât de trist este să realizez că aproape nicăieri în jurul meu nu se manifestă nici cea mai mică atenţie faţă de Dumnezeu şi nici vreun interes cât de mic!
Tot restul învăţăturii sale trebuie citit în această lumină. De luat în considerare locul decisiv pe care l-a acordat liturgiei, locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu, pentru viitorul Bisericii.
Joseph Ratzinger a vrut să ne facă să redescoperim măreţia, sacralitatea şi originea divină a liturgiei pentru a ne pune în faţa lui Dumnezeu.
Mergeti si faceti ucenici din toate natiunile : introducere în teoria religiilor
Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.
Evanghelia după sfântul Marcu este una dintre cele mai fascinante scrieri din Noul Testament. Cartea se remarcă prin caracterul său narativ, concis şi prin atenţia acordată persoanei lui Isus.
În cartea Din Staţiune în Staţiune, Jansen ne conduce prin această rugăciune bogată, imaginativă. Cu fiecare meditaţie bazată pe Scriptură, el ne invită să intrăm într-o poveste care încă nu s-a terminat. Ne arată modul în care întâmplările de pe Calvar încă se mai derulează în vieţile noastre, în fiecare zi. Începem să conştientizăm că „viaţă spirituală” este o expresie redundantă; după cum scrie Jansen: „Toată creaţia şi toate experienţele noastre sunt în mod misterios pline de Duhul lui Dumnezeu. Totul este spiritual, de la persoana care a fost miraculos vindecată de o boală până la treburile banale de zi cu zi, cum ar fi spălatul vaselor”.
Cartea Evanghelia lui Luca: introducere și comentariu a lui Léopold Sabourin este foarte utilă, pentru că dezvăluie orientările teologice ale acestui scriitor și folosește ca suport de interpretare pentru a treia Evanghelie, chiar și pentru cartea Faptele Apostolilor, al cărei autor este tot el. Ea se adresează în principal celor preocupați de lucrări teologico-exegetice, dar și celor interesați de o aprofundare a sensului textului evanghelic al lui Luca.
De câte ori nu ne-am hotărât, în preajma Postului Mare, că vom trăi acest post diferit. Ne-am spus că de această dată chiar vom respecta, pe tot parcursul postului, deciziile pe care le-am luat la început! Am vrea să trăim mai profund Pătimirea lui Isus, să fim mai consecvenţi în rugăciune, în fapte bune, am vrea ca aceste câteva săptămâni să ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să ne facă oameni mai buni.
Nu ştim dacă acest jurnal va reuşi să atingă un scop atât de măreţ, dar poate va fi măcar un pas mic spre îndeplinirea lui. Este presărat cu îndrumări şi provocări zilnice, dar să le luăm doar ca pe nişte sugestii şi nu ca pe obligaţii. Să ne simţim liberi să îl folosim cum credem noi că ne ajută mai mult! Fie că scriem, sau desenăm, sau doar ne gândim, însuşi faptul de a deschide acest jurnal în fiecare zi din timpul Postului Mare va fi un mic sacrificiu de timp adus Tatălui, o mică rugăciune, un mic gând trimis spre Cer. Iar la sfârşit să ne vedem cu bucurie în ziua Învierii… poate chiar un pic mai buni!
Parcurgând paginile cărţii, apare realitatea unei mărturii excepţionale de credinţă ce a implicat sute de mii de femei şi bărbaţi ucişi pentru că au aparţinut Bisericii. Este un fapt evident al istoriei recente a Bisericii persecutate, care a unit şi uneşte creştinii din fiecare Biserică şi confesiune şi este transmis ca punct de referinţă al memoriei lor, aşa cum apare din cuvintele sfântului Papă Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Tertio millennio adveniente: „În secolul nostru (sec. XX) au revenit martirii, adesea necunoscuţi, «soldaţi necunoscuţi» ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât posibil, mărturiile lor nu trebuie pierdute în Biserică”. Pentru aceasta, Papa a lansat o invitaţie: „Este necesar ca Bisericile locale să facă totul pentru a nu lăsa să piară memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară”.
Acest volum dedicat Evangheliei după Matei face parte din colecția Sacra Pagina, care este un comentariu în mai multe volume al cărţilor Noului Testament. Expresia Sacra Pagina („Pagina sacră”) se referea iniţial la textul Scripturii. În Evul Mediu descria şi studiul Scripturii, la care interpretul a adăugat următoarele instrumente: gramatică, retorică, dialectică şi filosofie. Astfel, Sacra Pagina cuprinde atât textul care urmează a fi studiat, cât şi activitatea de interpretare.
Această serie prezintă traduceri noi şi expuneri moderne ale tuturor cărţilor Noului Testament. Scrisă de o echipă internaţională de exegeţi biblici catolici, este destinată experţilor Bibliei, studenţilor, teologilor, clerului şi cateheților. Volumele prezintă informaţii fundamentale şi expuneri introductive. Ele conţin perspective metodologice specifice, dar menţin accentul pe problemele ridicate de compoziţiile Noului Testament. Scopul seriei Sacra Pagina este de a oferi o analiză critică solidă, fără a pierde sensibilitatea faţă de sensul religios. Prin urmare, această serie este catolică din două puncte de vedere: incluzivă, în metodele şi perspectivele sale, şi modelată de contextul tradiţiei catolice.
Pr. Irinel-Iosif Iosub este cunoscut deja cititorilor noștri atât ca poet, prin volumele de poezii publicate la Editura Sapientia, cât și ca bun vestitor al cuvântului dumnezeiesc, pe care îl explică și îl ilustrează, după exemplul Mântuitorului, prin diferite exemple, adaptate grupurilor de ascultători.
În 2020 a publicat volumul Pilde. Firimituri culese, în care a selectat 167 de pilde, pe care le-a grupat în 16 categorii. Dacă pildele din acest prim volum erau preluate din Sfânta Scriptură, din cărți de spiritualitate, din predicile altor preoți sau chiar de pe Internet, în volumul de față, intitulat Pilde. Un colț de pâine pentru suflet, pr. Irinel a încercat să creeze el însuși aceste pilde și să le însoțească cu o aplicație practică. Astfel, și în acest volum avem tot 167 de pilde, dar grupate în 19 categorii: Dumnezeu, educaţie, familia, moarte, judecată, credinţa, sacramente, înviere, suferinţă, responsabilitate, păcatul, Crăciunul, iertarea, viaţa consacrată, viaţa curată, iubire, rugăciune, sinceritate, fericire.
Citind aceste pilde, se poate nota cu ușurință intenția pedagogică, omiletică sau catehetică a autorului. De fapt, scopul final al oricărei pilde nu este simpla delectare a imaginației, ci educarea ascultătorilor în spiritul învățăturii de credință creștine.
Pildele publicate în acest volum sunt ordonate tematic, ca să fie mai ușor de găsit și folosit atât preoți, cât și de credincioși, pentru hrana proprie sau pentru a transmite adevărurile de credință. Consider că și aceasta o formă de caritate pastorală! Sperăm ca ele să le fie de folos cititorilor și să trezească și în alții dorința de împărtășire, după cum spunea sfântul Toma de Aquino: Contemplata aliis tradere! Dă și altora rodul contemplației tale!
Revelaţie, credință și credibilitate : manual de teologie fundamentală
Ungerea bolnavilor este, cu siguranţă, sacramentul cel mai puţin cunoscut şi cel mai greşit înţeles, pentru că încă mai este unit cu vechea terminologie a „extrema unctio”, adică cea care se administrează muribunzilor, ultima ungere. Biserica, atentă la semnele timpurilor, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, a încercat o revalorificare a acestui moment de întâlnire a celui încercat de durere, boală sau bătrâneţe cu Mântuitorul Cristos. Primul lucru pe care l-a făcut a fost schimbarea titulaturii acestui sacrament de vindecare pe care-l oferă omului: astfel că acest sacrament va lăsa în umbră numele de „extrema ungere” şi se va numi după titlul noului Ritual: „Ungerea bolnavilor şi îngrijirea lor pastorală”.
Dragă prietene, suntem pe cale să pornim într-o călătorie care îți va schimba viața. A ne apropia de sfântul Iosif este unul dintre harurile lui Dumnezeu. Parcurgând cele 33 de zile de pregătire și consacrare sfântului Iosif, vei dobândi mari binecuvântări. Sfântul Maximilian Kolbe, cu ceva timp în urmă, se întreba: „Cine ești tu, o, Neprihănit Zămislită?” El a căutat să răspundă la această întrebare prin predică, scrieri și apostolat dedicate consacrării mariane. Astăzi, asemenea lui, mulți își pun întrebarea: „Cine ești tu, sfinte Iosif?” Consacrarea la sfântul Iosif caută să răspundă la această întrebare oferindu-i Bisericii o reînnoire a modului în care este înțeles și apreciat marele sfânt Iosif.
Îngrijitorii acestei editii, pr. Iosif Rachiteanu si prof. Mihai Bisoc, ajutati de studentii teologi Adrian Gherca, Ciprian Husanu, Iulian Fartade, Vincentiu Balint, Fabian Tiba, Eduard Soare, George Ivan, Valentin Aenoaiei, Daniel-Ionel Medves si Lucian Giurgea, au adunat cu grija si au selectat ceea ce geniul uman a creat pentru sensibilitatea specifica spatiului geografic si timpului istoric în care vietuim, au ordonat si au corectat cu delicatete tezaurul de cântece care s-a sedimentat si a fost asimilat de poporul nostru crestin, având în vedere în chip special comunitatea seminarului, pentru care este facuta si selectia pieselor si armonizarea, fara a exclude posibilitatea ca aceasta colectie sa poata fi utilizata cu folos si de alte ambiente.
Scopul acestei cărţi: să ne ajute să ne trăim viaţa în Duhul lui Dumnezeu. Cred cu tărie că Dumnezeu doreşte să fie mai prezent în viaţa fiecăruia dintre noi şi, de multe ori, nu apreciem acest lucru sau nu îl recunoaştem. Rugăciunea mea este ca această carte să ne ajute să ne întâlnim cu Duhul mai des şi în mai multe moduri. Fie că este vorba de Sacramente, de Scriptură, de rugăciune, de familie, de muncă sau în timp ce facem cumpărături la mallul din apropiere, Dumnezeu doreşte să ne angreneze. De fiecare dată când îl întâlnim pe Dumnezeu, avem posibilitatea de a fi schimbaţi, iertaţi, restauraţi, umpluţi şi eliberaţi. Suflarea lui Dumnezeu dă viaţă spiritelor noastre obosite. Pr. Dave Pivonka
Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor este o poveste despre victimizare şi supravieţuire, despre darurile preţioase ale credinţei şi speranţei, despre nevoia noastră universală de a ierta şi de a fi iertaţi şi despre triumful iubirii adevărate.
Chiar dacă titlul Introducere în Noul Testament pare suficient de explicit, se impun totuşi câteva clarificări, pentru ca cititorul să ştie care a fost intenţia noastră. Mai întâi, tipul de cititori avut în vedere. Această carte se doreşte a fi o introducere; ca atare, ea nu se adresează cercetătorilor. Am în vedere atât cititorii care intenţionează să abordeze studiul Noului Testament (NT) de unii singuri, cât şi studenţii care frecventează cursuri despre NT la diferite niveluri (de ex., grupuri de studii biblice, învăţământ religios sau primii ani de seminar etc.). Cu alte cuvinte, am încercat să scriu o carte care să-l poată ghida pe cel care citeşte pentru prima dată într-o manieră aprofundată Noul Testament, în întregime sau în parte, şi trebuie să fie capabil să răspundă mai târziu unor chestiuni mai specifice
Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013. Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte. Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.
Societatea modernă se află într-un proces de profunde schimbări sociale, economice, culturale, politice şi chiar religioase. Iar aceste „transformări ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult decât alte instituţii”. Pe de altă parte, este adevărat că şi transformările din interiorul familiei au repercusiuni asupra „marii familii umane”, societatea: „Binele persoanei şi al societăţi umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”. De aceea, societatea nu poate să nu manifeste un interes viu faţă de problemele actuale ale familiei.
Viaţa sfintei Fecioare Maria după contemplaţiile fericitei surori stigmatizate Ana Ecaterina Emmerich
Cartea, împărțită în 12 capitole, tratează următoarele teme: „Ce este purgatorul?”, „Doctrina Bisericii despre purgator”, „Revelațiile misticilor despre purgator”, „Cum pot fi ajutate sufletele din Purgator”, „Relaţia sufletelor din purgator cu noi, cei de pe pământ”, „Floricelele” (misticii) care au avut viziuni despre sufletele din purgator. Ultimele două capitole, ca o încununare a întregului subiect, vorbesc despre „îndurarea lui Dumnezeu” și „Dumnezeu este iubire”.
Predici. „Predicați Evanghelia la toată făptura” (MC 16,15). Anul A
Să recunoaștem defecțiunea din noi înseamnă să ne opunem mesajului pe care ni-l transmite societatea. Confruntată cu întrebarea „Ce e în neregulă cu tine?”, societatea răspunde mereu: „Nimic. Nimic nu e în neregulă cu tine. Ești perfect exact așa cum ești”. Și dacă eşti sincer cu tine, probabil gândeşti: Serios?! Ai petrecut ceva timp cu mine?
Eu, unul, am petrecut timp cu mine, şi ştiu că mantra „Eşti perfect exact aşa cum eşti” este pur şi simplu falsă. Şi nu-i nici măcar aproape de adevăr!
Unul dintre cele mai evidente adevăruri în viaţă este: „Nu sunt bine”. Mesajul societăţii – „Eu sunt bine, tu eşti bine” – e ceea ce eşti nevoit să spui când nu ştii ce să faci cu o inimă şi o lume care s-au destrămat.
Prin tot ceea ce a venit să ducă la îndeplinire pentru noi, Isus ne spune nouă şi acestei lumi destrămate:
„Nu, nu eşti perfect, dar voi lupta pentru tine, ca să fii al meu”.
„Nu, nu eşti perfect, dar meriţi să îmi dau viaţa pentru tine, în imperfecţiunea ta”.
„Da, această lume s-a destrămat. Vin în această lume ca să repar ceea ce s-a deteriorat”.
Această lume nu este perfectă. Iar noi nu suntem perfecţi. Dar „imperfect” nu înseamnă neiubit.
Pe parcursul acestei cărţi, vom încerca să evidenţiem această pluralitate exemplificând în partea a treia, pentru fiecare perioadă istorică, prin persoane concrete ce au avut modalităţi diferite de a comunica cu Dumnezeu. Astfel, nu putem spune că este doar o modalitate anume care trebuie urmată pentru a trăi experienţa cu Dumnezeu, iar celelalte forme sunt de prisos. Nu. Ceea ce este poate mai important este ca fiecare să aleagă un mod verificat ca fiind bun de a comunica cu Dumnezeu şi să încerce să persevereze în acel mod pentru o lungă perioadă. Acest mod poartă cu sine o profunzime mai mare şi o relaţie cu Dumnezeu autentică, în comparaţie cu modul de a trece de la o metodă la alta.
În ceea ce priveşte structura acestei cărţi, prima parte (propedeutică) oferă câteva principii şi fundamente ale teologiei spirituale ca teologie a experienţei, din care nu lipsesc nici noţiunile cu privire la evoluţia istorică a acestei discipline.
După fixarea principiilor, urmează o parte aplicativă, în care se oferă posibilitatea întâlnirii figurilor „calde” ale vieţii spirituale, unde este subliniat rolul experienţei. Fiecare persoană umană este unică, iar în planul lui Dumnezeu, realizarea ei nu se înfăptuieşte după un şablon. De aceea i-a plăcut lui Dumnezeu să-i vorbească omului într-o manieră cu totul personală în diferite moduri (cf. Evr 1,1), aşteptând, totodată, din partea fiecăruia un răspuns cu totul personal. Iar răspunsul vine din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Modul de a trăi propria viaţă arată cel mai bine cum omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu.
Reflecţiile pe care le prezint aici în scris au fost destinate rubricii „Orizonturi creştine” a Radioului Vatican, transmise în perioada 2011-2012. Am dorit să parcurgem împreună un scurt itinerar care să ne ajute să înţelegem felul în care viaţa lui Isus, om sărac, cast şi ascultător, este o realitate care poate să-l atingă pe fiecare creştin în modul cel mai intim. Nu numai cei care profesează sfaturile evanghelice în viaţa consacrată într-o comunitate sau într-un institut secular primesc acest dar, ci şi un laic, un preot diecezan, o persoană căsătorită (întrucât prin Botez toţi am primit harul şi misiunea de a fi „un alt Cristos”) pot scoate din aceste trei izvoare de apă vie… să-şi potolească setea, de ce nu, „în afara templului” instituţiilor particulare (foarte bune, desigur, dar din care nu toţi sunt chemaţi să facă parte).
În analiza sa, pr. Dumea este conştient şi de faptul că Psaltirea este şi un text poetic ce trebuie supus unei analize istorico-critice. Cartea Psalmilor se prezintă ca un şantier pentru critica textuală, din cauza transmiteri sale seculare şi relativelor sale modificări şi chiar degenerări. Se prezintă şi ca un laborator filologic fie datorită disparităţii cronologice în compunerea diferitelor versuri, fie datorită caracteristicilor lexicale foarte diferite, fie datorită trecerilor de la originalul ebraic la traducerea Septuagintei şi la textul final masoretic vocalizat. Din acest motiv, pr. Claudiu îmbină reflecţiile personale cu comentariile făcute de diferiţi părinţi ai Bisericii, exegeţi consacraţi şi chiar poeţi care au căutat să pătrundă mai adânc sensul şi conţinutul psalmilor.
Am început să redactez această lucrare cu intenţia de a vorbi despre femei puternice. Fiind persoană consacrată într-o congregaţie de viaţă apostolică şi lucrând ca profesoară de religie într-un liceu catolic, am putut să constat că omul de azi – omul bărbat şi femeie – are nevoie de susţinere în credinţa lui, are nevoie de modele şi indicatoare pe drumul mântuirii.
Într-o lume confuză, debusolată, cu o scară de valori răsturnată, este greu pentru cel care vrea să rămână fidel credinţei sale, valorilor umane şi creştine. Provocările sunt atât de multe, puternice şi schimbătoare: probleme sociale şi politice, persecuţia creştinilor (sau a unor Biserici), discriminarea între sexe, noile religii sau secte, „modelele” propuse de mass-media – efemere, fără valori, cu idealuri care se mărginesc la domeniul temporal, ca frumuseţea, cariera, materialismul, relaţiile interumane de scurtă durată, egoiste şi sterile.
Cartea se deschide cu interviul Papei emerit Benedict al XVI-lea, prin care, acesta evocă plin de recunoștință amintirea personală despre predecesorul lui. Urmează apoi interviurile intitulate „În apartamentul Papei”, adică cu secretarii acestuia, cardinalul Stanislaw Dziwisz, monseniorul Mieczyslaw Mokrzycki, actual arhiepiscop de Leopoli, şi monseniorul Emery Kabongo Kanundowi. Urmează apoi interviurile „Prietenilor dintotdeauna” care l-au cunoscut şi l-au frecventat pe Wojtyła la Cracovia: episcopul Andrzej Maria Deskur (în prima călătorie a Papei în afara Vaticanului el a fost primul vizitat), prof. Stanislaw Grygiel, cardinalul Stanislaw Kazimierz Nagy și profesoara care a supravieţuit lagărelor naziste Wanda Poltawska. Sunt prezente şi interviurile luate colaboratorilor în Dieceza de Roma şi în Vatican: cardinalii Camillo Ruini, Angelo Sodano, Tarcisio Bertone; apoi monseniorul Pawel Ptasznik şi Joaquin Navarro-Valls, directorul Sălii de Presă Vaticane.
Suferinţa lui Dumnezeu