


Referinta: Sap-0265
Noul Testament. reştinismul a fost fondat, încă de la început, pe Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii, primind mandatul din partea lui Isus Cristos, au plecat în toată lumea şi au vestit evanghelia, vestea cea bună a mântuirii. Prin inspiraţia Duhului Sfânt, predica apostolilor a fost adunată cu grijă în ceea ce s-a numit Noul Testament. Acesta, împreună cu cărţile Vechiului Testament, a devenit Sfânta Scriptură a creştinilor, care, alături de Tradiţie, constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii (cf. Dei Verbum). În timpurile noastre, un rol deosebit în reafirmarea necesităţii lecturii şi studierii Sfintei Scripturi îi revine Constituţiei dogmatice despre revelaţia divină Dei Verbum a Conciliului al II-lea din Vatican, precum şi diverselor documente ale unor congregaţii romane şi comisii pontificale. Dei Verbum afirmă că toţi creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură şi că, în acest sens, Biserica se îngrijeşte cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate spre a fi puse la dispoziţia tuturor (DV 22). Pornind de la această convingere a eminenţei Bibliei în viaţa creştină, pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău (+) şi pr. Eduard Patraşcu s-au dedicat cu devotament şi iubire faţă de cuvântul lui Dumnezeu traducerii în limba română a Bibliei, ajungând la momentul încoronării acestei munci titanice în 2013, când au putut oferi cititorilor români prima traducere catolică integrală a Bibliei în limba română. Munca de traducere a Sfintei Scripturi în limba română, după textele originale, începuse cu mai bine de 20 de ani în urmă, prin eforturile pr. Alois Bulai şi regretatului pr. Anton Budău. Ediţia prezentă a Noului Testament cuprinde toate cele 27 de cărţi ale canonului biblic neotestamentar al Bisericii Catolice stabilit în mod oficial la Conciliul Tridentin. Ordinea cărţilor Noului Testament este cea tradiţională: - cele patru Evanghelii (Evanghelia după sfântul Matei, Evanghelia după sfântul Marcu, Evanghelia după sfântul Luca, Evanghelia după sfântul Ioan); - Faptele Apostolilor; - scrisorile sfântului apostol Paul (Scrisoarea către Romani, Scrisoarea întâi către Corinteni, Scrisoarea a doua către Corinteni, Scrisoarea către Galateni, Scrisoarea către Efeseni, Scrisoarea către Filipeni, Scrisoarea către Coloseni, Scrisoarea întâi către Tesaloniceni, Scrisoarea a doua către Tesaloniceni, Scrisoarea întâi către Timotei, Scrisoarea a doua către Timotei, Scrisoarea către Tit, Scrisoarea către Filemon); - Scrisoarea către Evrei; - scrisorile catolice (Scrisoarea sfântului Iacob, Scrisoarea întâi a sfântului Petru, Scrisoarea a doua a sfântului Petru, Scrisoarea întâi a sfântului Ioan, Scrisoarea a doua a sfântului Ioan, Scrisoarea a treia a sfântului Ioan, Scrisoarea sfântului Iuda); - şi Apocalipsul. Noul Testament este precedat de o introducere, urmând ca apoi şi fiecare carte în parte să dispună de o introducere. Pentru a veni şi mai mult în ajutorul cititorului, textul actual al Noului Testament conţine numeroase note explicative de subsol, cu indicaţia versetului de care ţine una sau alta dintre note. Pe margini au fost incluse trimiterile la alte versete biblice cu scopul de a facilita interpretarea Bibliei prin intermediul Bibliei, făcând referinţă la alte pasaje din Sfânta Scriptură unde se face referinţă la persoane, evenimente, locuri sau, într-un cuvânt, la ideea exprimată în acel verset. Partea concluzivă este compusă dintr-o serie de anexe ce conţin un glosar, unităţile de măsură, calendarul în Vechiul Testament, cronologia biblică, tabelul sinoptic al Evangheliilor şi un indice liturgic de lecturi. Pentru a plasa în spaţiu evenimentele descrise de-a lungul celor 27 de cărţi ale Noului Testament, au fost incluse mai multe hărţi, la care se adaugă şi descrierea succintă a călătoriilor sfântului Paul. Pe lângă calitatea traducerii, adaptată limbajului românesc actual, trebuie remarcată şi calitatea prezentării grafice. Foile sunt cusute, ceea ce permite o folosire mai lejeră a cărţii, coperţile sunt cartonate pentru a asigura o mai bună păstrare în timp. Le mulţumim traducătorilor şi editorilor pentru munca depusă iar cititorilor o împărtăşire cât mai adâncă cu bogăţiile cuvântului lui Dumnezeu. David Eduard Cristian
La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu „Rugăciunea credincioșilor”, numită și Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viață acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spațiu amplu credincioșilor, adică celor botezați, și simțirii lor cu Biserica. Credincioși prezenți la celebrarea euharistică își exercită astfel funcția lor preoțească și se roagă pentru toți oamenii.
Această carte a cunoscutului autor de spiritualitate, părintele Claudiu Dumea, ne ajută să cunoaștem, să prețuim și să iubim o realitate inseparabilă de numele de creștin – misterul crucii. „Crucea” a fost și este legată de suferință, de durere, de trudă… o înțelegere greșită a realității crucii face din creștinism ceva lipsit de atracție, de frumusețe, ceva de nedorit.
Volumul de fata nu are pretentia de a fi o tratare completa, o cercetare erudita sau specializata asupra fiecarui aspect al teologiei pastorale, ci vrea sa fie mai mult un instrument sau un manual pentru a introduce si a favoriza cercetarea si reflectia în acest domeniu, pentru a creste împreuna în constiinta de a împlini misiunea comuna primita de la Cristos cel înviat si în cautarea unei fidelitati tot mai mari fata de aceasta misiune.
Viaţa sfintei Fecioare Maria după contemplaţiile fericitei surori stigmatizate Ana Ecaterina Emmerich
Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor este o poveste despre victimizare şi supravieţuire, despre darurile preţioase ale credinţei şi speranţei, despre nevoia noastră universală de a ierta şi de a fi iertaţi şi despre triumful iubirii adevărate.
Pe parcursul acestei cărţi, vom încerca să evidenţiem această pluralitate exemplificând în partea a treia, pentru fiecare perioadă istorică, prin persoane concrete ce au avut modalităţi diferite de a comunica cu Dumnezeu. Astfel, nu putem spune că este doar o modalitate anume care trebuie urmată pentru a trăi experienţa cu Dumnezeu, iar celelalte forme sunt de prisos. Nu. Ceea ce este poate mai important este ca fiecare să aleagă un mod verificat ca fiind bun de a comunica cu Dumnezeu şi să încerce să persevereze în acel mod pentru o lungă perioadă. Acest mod poartă cu sine o profunzime mai mare şi o relaţie cu Dumnezeu autentică, în comparaţie cu modul de a trece de la o metodă la alta.
În ceea ce priveşte structura acestei cărţi, prima parte (propedeutică) oferă câteva principii şi fundamente ale teologiei spirituale ca teologie a experienţei, din care nu lipsesc nici noţiunile cu privire la evoluţia istorică a acestei discipline.
După fixarea principiilor, urmează o parte aplicativă, în care se oferă posibilitatea întâlnirii figurilor „calde” ale vieţii spirituale, unde este subliniat rolul experienţei. Fiecare persoană umană este unică, iar în planul lui Dumnezeu, realizarea ei nu se înfăptuieşte după un şablon. De aceea i-a plăcut lui Dumnezeu să-i vorbească omului într-o manieră cu totul personală în diferite moduri (cf. Evr 1,1), aşteptând, totodată, din partea fiecăruia un răspuns cu totul personal. Iar răspunsul vine din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Modul de a trăi propria viaţă arată cel mai bine cum omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu.
Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?
La masa cuvântului. Reflecţii la Liturgia cuvântului din duminici şi sărbători. Anii A, B, C
Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.
Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.
Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013. Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte. Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.
Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină.
De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.
Să recunoaștem defecțiunea din noi înseamnă să ne opunem mesajului pe care ni-l transmite societatea. Confruntată cu întrebarea „Ce e în neregulă cu tine?”, societatea răspunde mereu: „Nimic. Nimic nu e în neregulă cu tine. Ești perfect exact așa cum ești”. Și dacă eşti sincer cu tine, probabil gândeşti: Serios?! Ai petrecut ceva timp cu mine?
Eu, unul, am petrecut timp cu mine, şi ştiu că mantra „Eşti perfect exact aşa cum eşti” este pur şi simplu falsă. Şi nu-i nici măcar aproape de adevăr!
Unul dintre cele mai evidente adevăruri în viaţă este: „Nu sunt bine”. Mesajul societăţii – „Eu sunt bine, tu eşti bine” – e ceea ce eşti nevoit să spui când nu ştii ce să faci cu o inimă şi o lume care s-au destrămat.
Prin tot ceea ce a venit să ducă la îndeplinire pentru noi, Isus ne spune nouă şi acestei lumi destrămate:
„Nu, nu eşti perfect, dar voi lupta pentru tine, ca să fii al meu”.
„Nu, nu eşti perfect, dar meriţi să îmi dau viaţa pentru tine, în imperfecţiunea ta”.
„Da, această lume s-a destrămat. Vin în această lume ca să repar ceea ce s-a deteriorat”.
Această lume nu este perfectă. Iar noi nu suntem perfecţi. Dar „imperfect” nu înseamnă neiubit.
Dogmatica catolică. VIII. Viitorul creaţiei în Dumnezeu : escatologie
Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate. Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.
Acest Directoriu pentru cateheză se situează într-o continuitate dinamică cu cele două care l-au precedat. La 18 martie 1971, Sfântul Paul al VI-lea aproba Directoriul catehetic general, redactat de Congregaţia pentru Cler. Acel Directoriu se califica pentru a da o primă aranjare învăţăturii reieşite de la Conciliul al II-lea din Vatican (cf. CD 44). Nu se poate uita că Sfântul Paul al VI-lea considera toată învăţătura conciliară ca "marele catehism al timpurilor moderne".
Vreau sa înteleg cu cine ma casatoresc. Curs de pregatire umana pentru a intra în viata de familie
Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).
Cartea, împărțită în 12 capitole, tratează următoarele teme: „Ce este purgatorul?”, „Doctrina Bisericii despre purgator”, „Revelațiile misticilor despre purgator”, „Cum pot fi ajutate sufletele din Purgator”, „Relaţia sufletelor din purgator cu noi, cei de pe pământ”, „Floricelele” (misticii) care au avut viziuni despre sufletele din purgator. Ultimele două capitole, ca o încununare a întregului subiect, vorbesc despre „îndurarea lui Dumnezeu” și „Dumnezeu este iubire”.
De câte ori nu ne-am hotărât, în preajma Postului Mare, că vom trăi acest post diferit. Ne-am spus că de această dată chiar vom respecta, pe tot parcursul postului, deciziile pe care le-am luat la început! Am vrea să trăim mai profund Pătimirea lui Isus, să fim mai consecvenţi în rugăciune, în fapte bune, am vrea ca aceste câteva săptămâni să ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să ne facă oameni mai buni.
Nu ştim dacă acest jurnal va reuşi să atingă un scop atât de măreţ, dar poate va fi măcar un pas mic spre îndeplinirea lui. Este presărat cu îndrumări şi provocări zilnice, dar să le luăm doar ca pe nişte sugestii şi nu ca pe obligaţii. Să ne simţim liberi să îl folosim cum credem noi că ne ajută mai mult! Fie că scriem, sau desenăm, sau doar ne gândim, însuşi faptul de a deschide acest jurnal în fiecare zi din timpul Postului Mare va fi un mic sacrificiu de timp adus Tatălui, o mică rugăciune, un mic gând trimis spre Cer. Iar la sfârşit să ne vedem cu bucurie în ziua Învierii… poate chiar un pic mai buni!
Lecționarul Roman în limba română apare sub egida Conferinței Episcopale Române și va fi tipărit în șase volume: 1. Timpul Adventului și Timpul Crăciunului; 2. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal; 3. Timpul de peste An, Săptămânile I-XVII; 4. Timpul de peste An, Săptămânile XVIII-XXXIV; 5. Sfinții; 6. Pentru Liturghiile rituale și votive, pentru Liturghiile celebrate în diferite necesități sau trebuințe, la Liturghiile pentru răposați.
Analiza a două concepte religioase (reîncarnarea şi învierea) cu instrumentele filosofiei se poate constitui ca un exerciţiu aplicativ al filosofiei religiei. După cum sugerează numele acestei discipline, ea se vrea o explorare filosofică a conceptelor religioase ce împinge capacitatea de cunoaştere a raţiunii până la limitele ei. Filosofia religiei ne arată că omul religios, cel care afirmă şi îşi asumă o credinţă religioasă, nu poate nega aportul raţiunii la formularea credinţei sale. Ioan Paul al II-lea a mers până acolo încât a numit credinţa şi raţiunea „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Urmând tradiţia Bisericii, nu trebuie să alungăm filosofia dintre instrumentele care ne ajută să ne formulăm credinţa. Să ne amintim că în formularea dogmei Sfintei Treimi, părinţii capadocieni au „împrumutat” conceptele filosofice de ousia şi hypostasis din neoplatonism, filosofia vremii lor. Până la Descartes, Europa creştină nici nu a avut filosofi în înţelesul actual al cuvântului, care să gândească şi să scrie din afara unui context teologic. Numai începând cu Descartes am asistat la „emanciparea” filosofiei din starea de aşa-zisă „slujnică a teologiei”. În ceea ce-l priveşte pe omul religios al religiilor orientale, care susţin conceptul reîncarnării, este evident faptul că Orientul nici măcar nu a căutat un divorţ al celor două metode de cunoaştere, filosofică şi religioasă, probabil din cauză că nu a avut un Dumnezeu suprem personal din „tirania” căruia să se elibereze.
Despre ce e vorba în această carte? Brandon Vogt, autor american pasionat de transmiterea credinţei, mai ales prin mijloacele de comunicare socială, aduce în prim-plan o realitate dureroasă a Bisericii Americane: numărul crescând al tinerilor care părăsesc Biserica. Cu ani în urmă, autorul a făcut acest drum, dar în direcţie inversă: el a intrat în Biserica Catolică, fiind astăzi tată a şapte copii. Autorul gândeşte că primii care pot interveni pentru a salva situaţia sunt părinţii. Structurând cartea în trei părţi, acesta ne invită mai întâi să înţelegem motivele pentru care aceştia părăsesc Biserica. Abia apoi, în partea a doua, ne propune un plan operativ, sugerând modele concrete de acţiune. În partea a treia, Brandon sintetizează răspunsuri pentru obiecţiile principale ridicate de tinerii care pleacă din Biserică. Suplimentar, am adăugat un chestionar pe marginea conţinutului, util pentru reflecţia personală, realizat de Institutul Word on fire şi menit să provoace o schimbare de atitudine.
Parcurgând paginile cărţii, apare realitatea unei mărturii excepţionale de credinţă ce a implicat sute de mii de femei şi bărbaţi ucişi pentru că au aparţinut Bisericii. Este un fapt evident al istoriei recente a Bisericii persecutate, care a unit şi uneşte creştinii din fiecare Biserică şi confesiune şi este transmis ca punct de referinţă al memoriei lor, aşa cum apare din cuvintele sfântului Papă Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Tertio millennio adveniente: „În secolul nostru (sec. XX) au revenit martirii, adesea necunoscuţi, «soldaţi necunoscuţi» ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât posibil, mărturiile lor nu trebuie pierdute în Biserică”. Pentru aceasta, Papa a lansat o invitaţie: „Este necesar ca Bisericile locale să facă totul pentru a nu lăsa să piară memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară”.
Cartea este un studiu despre parintele Guanella, facut pe baza nu de izvoare si documente istorice, ci în lumina unei experiente traite si aprofundate launtric. Astfel, cartea îl prezinta pe parintele Guanella drept conquistador si fundador al unei împaratii ce depaseste toate frontierele, împaratia „fiilor buni”, cu toate peripetiile pe care le presupune o astfel de aventura. De asemenea, cartea ne ajuta sa descoperim în parintele Guanella un muncitor simplu, hotarât si aproape încapatânat, ca taranii din Castiglia, care si astazi stiu sa înfrunte atâtea greutati cu privirea îndreptata catre Cerul „Providenta”. Nu-i lipseste nici o oarecare orientare mistica si un discret simt al umorului.
Wilhem Dancă
„Codul de drept canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme, pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumneiezescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi administrarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate”, spunea fericitul Papă Ioan Paul al II-lea în Constituţia apostolică Sacrae disciplinae leges, prin care a promulgat noul Codex Iuris Canonici al Bisericii Romano-Catolice, la 25 ianuarie 1983.
Am voit să adunăm în această carte o serie de litanii prin care să invocăm - ca "descendenţă aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt" (1Pt 2,9) - milostivirea lui Dumnezeu Treime pentru noi, ca şi mijlocirea preasfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor în multele noastre necesităţi spirituale. Litaniile, 80 la număr, sunt grupate în patru categorii: 1) Preasfânta Treime; 2) Preasfânta Fecioară Maria; 3) Sfinţii şi 4) Pentru diferite necesităţi.
Reflecţiile pe care le prezint aici în scris au fost destinate rubricii „Orizonturi creştine” a Radioului Vatican, transmise în perioada 2011-2012. Am dorit să parcurgem împreună un scurt itinerar care să ne ajute să înţelegem felul în care viaţa lui Isus, om sărac, cast şi ascultător, este o realitate care poate să-l atingă pe fiecare creştin în modul cel mai intim. Nu numai cei care profesează sfaturile evanghelice în viaţa consacrată într-o comunitate sau într-un institut secular primesc acest dar, ci şi un laic, un preot diecezan, o persoană căsătorită (întrucât prin Botez toţi am primit harul şi misiunea de a fi „un alt Cristos”) pot scoate din aceste trei izvoare de apă vie… să-şi potolească setea, de ce nu, „în afara templului” instituţiilor particulare (foarte bune, desigur, dar din care nu toţi sunt chemaţi să facă parte).
În analiza sa, pr. Dumea este conştient şi de faptul că Psaltirea este şi un text poetic ce trebuie supus unei analize istorico-critice. Cartea Psalmilor se prezintă ca un şantier pentru critica textuală, din cauza transmiteri sale seculare şi relativelor sale modificări şi chiar degenerări. Se prezintă şi ca un laborator filologic fie datorită disparităţii cronologice în compunerea diferitelor versuri, fie datorită caracteristicilor lexicale foarte diferite, fie datorită trecerilor de la originalul ebraic la traducerea Septuagintei şi la textul final masoretic vocalizat. Din acest motiv, pr. Claudiu îmbină reflecţiile personale cu comentariile făcute de diferiţi părinţi ai Bisericii, exegeţi consacraţi şi chiar poeţi care au căutat să pătrundă mai adânc sensul şi conţinutul psalmilor.
Figura lui Isus continua, din fericire, sa atraga multimile si chiar simpatia unor oameni care nu sunt crestini. Succesul Bibliei ramâne nedezmintit. Or, pentru crestini, punctul culminant al Bibliei îl reprezinta patimirea urmata de învierea lui Cristos. Asa stând lucrurile, este firesc ca patimirea sa focalizeze întreaga atentie.
Patimirea lui Cristos nu reprezinta, cu toate acestea, un lucru simplu! Bineînteles, exista aspectul istoric, as spune, aproape aspectul evenimentului. Si nu trebuie sa-l neglijam. Patimirea, e adevarat, nu ne este cunoscuta decât prin intermediul celor patru Evanghelii. Textele lor concorda, cu toate acestea, în mare parte si nu ne putem îndoi de verosimilitatea condamnarii si a supliciului pe care Isus l-a suferit. A vorbi despre acestea este asadar un lucru cât se poate de legitim, ca suntem sau nu credinciosi. Evangheliile sunt documente de care istoricii trebuie sa tina seama. Mai mult, faptul ca Evangheliile si descrierea patimirii reprezinta elemente fundamentale ale credintei crestine, ale convingerii si pietatii crestinilor, constituie si el un fapt istoric si nu exista nici un motiv ca istoricii sa refuze a lua în seama aceasta sursa. Ea exista.
„Veniţi şi vedeţi Fontgombault… Oh, nu se va întâmpla nimic spectaculos. Dar inimile noastre se vor încălzi. Va sufla peste noi o graţie mică, misterioasă. Vom privi lumina care trece prin biserică, copacii livezii care dansează în vânt, călugării mergând în depărtare, spre coline. Cântecele gregoriene se vor ridica în înălţimile mistice. Vom fi nişte copii captivaţi de procesiunile splendide. Vom rămâne tăcuţi. Şi vom vedea frumosul, minunatul, blândul surâs al călugărilor”.
Cu aceste cuvinte Nicolas Diat începe Fericirea cea mare. Această carte este un îndemn la bucurie, un îndemn făcut nouă de a descoperi viaţa călugărilor pentru a ne ajuta să înţelegem pacea care-i caracterizează.
Vom pătrunde într-o lume atemporală, un oraş interzis, o societate ideală. Timp de un an, îi vom urmări pe benedictinii unei mănăstiri pierdute în Bas-Berry, de la fermă în refectoriu, din atelierele de artă în sălile de clasă, din infirmerie în casa de oaspeţi, din tipografie în bibliotecă, din biserică în clauzură, din sacristie în scriptorium.
Această existenţă limitată, pe care am putea să ne-o închipuim monotonă, este, în realitate, extraordinar de bogată.
Conduşi la Fontgombault prin peniţa evocatoare şi delicată a lui Nicolas Diat, nu vom mai fi aceeaşi închizând cartea şi porţile abaţiei.
În această carte, ne-am străduit, gravând portretele, să răzuim ghipsul în care unii i-au pus pe aceşti înaintaşi, împiedicându-i să respire, să trăiască, să fie ei înşişi. Preocuparea noastră a fost să regăsim omul – care, uneori, face să vibreze textul, ori să cadă o lacrimă –, cu sensibilitatea şi inteligenţa sa puse de credinţă în slujba evangheliei.
În cartea Din Staţiune în Staţiune, Jansen ne conduce prin această rugăciune bogată, imaginativă. Cu fiecare meditaţie bazată pe Scriptură, el ne invită să intrăm într-o poveste care încă nu s-a terminat. Ne arată modul în care întâmplările de pe Calvar încă se mai derulează în vieţile noastre, în fiecare zi. Începem să conştientizăm că „viaţă spirituală” este o expresie redundantă; după cum scrie Jansen: „Toată creaţia şi toate experienţele noastre sunt în mod misterios pline de Duhul lui Dumnezeu. Totul este spiritual, de la persoana care a fost miraculos vindecată de o boală până la treburile banale de zi cu zi, cum ar fi spălatul vaselor”.
Volumul acesta a luat naştere din nenumăratele experienţe de umanism negat stigmatizate în multe ocazii de către papa Francisc. A făcut-o şi cu ocazia Crăciunului din 2014, adresându-se superiorilor Curiei Papale. Discursul său nu a fost unul ocazional sau legat de o sărbătoare. Iniţiativa autorilor apare deci cât se poate de oportună, căci ea le oferă cititorilor invitaţia de a reciti cuvintele papei şi de a le îmbogăţi cu referirile la oameni (Rosmini, Fogazzaro, Milani) care au iubit fără rezerve Biserica.
Recomandăm această broşură celor care nu au curajul să se spovedească, dar şi celor care se spovedesc. Citind această broşură vom descoperi că avem încă de învăţat în ceea ce priveşte celebrarea tainei Spovezii. Ne va ajuta să nu ne spovedim din obligaţie, dar să facem un adevărat drum de convertire şi reînnoire sufletească. Ne va ajuta cu adevărat să fim iertaţi şi vindecaţi.
Făcând-o cadou unui prieten poate ajuta la convertirea vieţii prietenului şi, astfel, îşi îndeplineşte menirea pentru care a fost scrisă. Un gând de mulţumire şi Dicasterului pentru comunicaţii – Librăria Editurii Vaticane, care ne-a acceptat cererea de traducere şi publicare a broşurii în limba română.
Pr. dr. Emil Moraru
Cartea Evanghelia lui Luca: introducere și comentariu a lui Léopold Sabourin este foarte utilă, pentru că dezvăluie orientările teologice ale acestui scriitor și folosește ca suport de interpretare pentru a treia Evanghelie, chiar și pentru cartea Faptele Apostolilor, al cărei autor este tot el. Ea se adresează în principal celor preocupați de lucrări teologico-exegetice, dar și celor interesați de o aprofundare a sensului textului evanghelic al lui Luca.
Una din cele mai importante figuri ale catolicismului, care, alaturi de sfântul Francisc din Assisi, a revolutionat Biserica Catolica din secolul al XIII-lea, este si sfânta Clara din Assisi. O viata de credinta traita alaturi de maestrul ei, Saracutul din Assisi, dar mai ales de Maestrul tuturor, Isus Cristos.
O biografie a sfintei din Assisi apare acum si în limba româna gratie efortului pr. Eduard Ferent. Sfânta Clara din Assisi s-a nascuta în anul 1194, facând parte din primul grup al discipolilor sfântului Francisc. Cartea care cuprinde biografia ei se deschide cu o „Prezentare” facuta de surorile clarise din manastirea „Sfânta Maria a îngerilor” din Roman, prezentare care începe cu frumosul îndemn al sfintei: „Fixeaza-ti mintea în oglinda eternitatii, stabileste-ti sufletul în stralucirea gloriei, dedica-ti inima chipului fiintei dumnezeirii si transforma-te total, prin contemplatie, în chipul lui Dumnezeu”.