


Referinta: Sap-2212
Revelaţie, credință și credibilitate : manual de teologie fundamentală
Revelaţie, credință și credibilitate: manual de teologie fundamentală. Acest Manual de Teologie fundamentală îi are ca principali destinatari pe studenţii din Anul I de teologie, care, potrivit programei de studiu în vigoare pentru institutele şi facultăţile de teologie, înainte de a aprofunda tratatele de teologie dogmatică (Sfânta Treime, Antropologia teologică, Cristologia, Pneumatologia, Ecleziologia, Sacramentele, Escatologia şi Mariologia), trebuie să parcurgă mai întâi tratatul de Teologie fundamentală. Studiul de faţă însă poate să fie citit cu folos şi de alte persoane doritoare să aprofundeze cunoaşterea teologică, pentru că Teologia fundamentală este disciplina care studiază fundamentele teologiei, adică premisele şi condiţiile de posibilitate a teologiei. Aceste premise şi condiţii nu pot fi găsite sau construite artificial şi nici nu pot fi extrase din exterior, ci sunt cerute chiar de la teologie. Teologia este reflecţia metodică asupra credinţei în Dumnezeu, care, după ce s-a revelat în diferite rânduri şi în diferite moduri, s-a revelat definitiv şi plenar în Isus Cristos, care este viu în Biserică. Astfel, întrebarea despre fundamentele teologiei se întâlneşte cu întrebarea despre credinţă şi, mai ales, cu întrebarea strâns legată de aceasta, şi anume revelaţia ca principiu al teologiei şi conţinutul ei specific, precum şi cu întrebarea despre transmiterea ei, iar aici se pune întrebarea despre Biserică, în calitatea ei de purtătoare şi mijlocitoare a revelaţiei. Din perspectiva Teologiei fundamentale, fundamentele teologiei nu sunt crezute pentru ele însele, ci sunt obiectul experienţei umane şi al cercetării raţionale. Întrebarea despre credibilitatea credinţei este principalul aspect care caracterizează Teologia fundamentală şi modul ei de a pune problema, cel puţin din perspectivă catolică. Înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, în programa de studiu a studenţilor teologi exista o disciplină numită „Apologetica” şi care avea misiunea de a apăra credinţa creştină, de a da răspunsuri la toate întrebările care se puneau cu privire la ea. După Conciliu s-a preferat denumirea de Teologie fundamentală. Aceasta însă nu înseamnă că Apologetica a dispărut sau că şi-a pierdut importanţa. Întâlnim Apologetica deja în Vechiul şi Noul Testament şi primele ei elemente au fost elaborate de părinţii apologeţi în Biserica de la începuturi. Apologetica rămâne o dimensiune permanentă a teologiei, care este orientată de la sine spre întâlnirea şi confruntarea cu spiritul fiecărei epoci istorice. Termenul de Teologie fundamentală vrea să spună că sarcina apologetică trebuie să fie integrată într-o reflecţie teologică mai amplă, şi anume în cunoaşterea raţiunii credincioase a fundamentelor şi a premiselor ei. În acest sens, Teologia fundamentală este o dimensiune teologică transcendentală. Înţelegem acum în ce sens Teologia fundamentală este fundamentul teologiei. Această pretenţie ar fi exagerată dacă s-ar considera că Teologia fundamentală, cât priveşte punerea problemei şi răspunsul, ar fi singurul şi întregul fundament al Teologiei, în sensul că credinţa creştină ar deriva cu o necesitate logică sau psihologică din bazele credibilităţii, aşa cum concluzia rezultă din premise. În acest caz, credinţa nu ar mai fi ea însăşi. Motivele credibilităţii creează cel mult premisele şi condiţiile pentru ca credinţa să devină mai responsabilă şi, poate, mai coerentă. Aici este valabil cuvântul sfântului Toma, preluat de la sfântul Augustin: „Nemo crederet nisi videret esse credendum” (Nimeni nu ar [putea] crede, dacă nu ar vedea că poate să creadă, că ar fi de crezut). Spus altfel: nicio credibilitate, nicio raţionalitate a credinţei, nu dispensează de la a crede sau nu poate să înlocuiască credinţa. Ea este şi rămâne mereu un act nou şi propriu. Premise şi condiţii ale posibilităţii credinţei creştine, deci motive ale credibilităţii, există foarte multe. Însă credinţa creştină, care reflectează prin teologie, este posibilă numai atunci când găseşte în om anumite condiţii, posibilităţi şi dispoziţii pentru credinţa creştină, când omul este astfel conceput că poate să creadă, chiar şi în sensul credinţei creştine. Dacă aceste condiţii de posibilitate nu există, nu pot fi dovedite, credinţa creştină devine în totalitate şi în particular cu adevărat străină, exterioară, ideologică, nu se mai pune cu seriozitate problema ei. Temele tratate în Teologia fundamentală sunt teme întrebate şi discutate astăzi, şi aceasta îi conferă tratatului o notă de mare actualitate. De fapt, astăzi nu se pune întrebarea despre unul sau altul dintre aspectele credinţei creştine, ci este vorba despre însuşi fundamentul credinţei sau chiar despre credinţa însăşi ca fundament. De aceea, astăzi, dacă ne uităm la puterea extraordinară a lumii contemporane, la importanţa acordată experienţei şi la exigenţele care derivă de aici, nu mai este suficient să vesteşti, să afirmi şi să declari marea şi universala valoare a credinţei creştine, ci, mai mult, e nevoie să o fundamentezi. Aceasta înseamnă o mare sarcină dar şi o mare şansă. Ștefan Lupu
Predici. „Predicați Evanghelia la toată făptura” (MC 16,15). Anul A
Acest Directoriu pentru cateheză se situează într-o continuitate dinamică cu cele două care l-au precedat. La 18 martie 1971, Sfântul Paul al VI-lea aproba Directoriul catehetic general, redactat de Congregaţia pentru Cler. Acel Directoriu se califica pentru a da o primă aranjare învăţăturii reieşite de la Conciliul al II-lea din Vatican (cf. CD 44). Nu se poate uita că Sfântul Paul al VI-lea considera toată învăţătura conciliară ca "marele catehism al timpurilor moderne".
Pe parcursul acestei cărţi, vom încerca să evidenţiem această pluralitate exemplificând în partea a treia, pentru fiecare perioadă istorică, prin persoane concrete ce au avut modalităţi diferite de a comunica cu Dumnezeu. Astfel, nu putem spune că este doar o modalitate anume care trebuie urmată pentru a trăi experienţa cu Dumnezeu, iar celelalte forme sunt de prisos. Nu. Ceea ce este poate mai important este ca fiecare să aleagă un mod verificat ca fiind bun de a comunica cu Dumnezeu şi să încerce să persevereze în acel mod pentru o lungă perioadă. Acest mod poartă cu sine o profunzime mai mare şi o relaţie cu Dumnezeu autentică, în comparaţie cu modul de a trece de la o metodă la alta.
În ceea ce priveşte structura acestei cărţi, prima parte (propedeutică) oferă câteva principii şi fundamente ale teologiei spirituale ca teologie a experienţei, din care nu lipsesc nici noţiunile cu privire la evoluţia istorică a acestei discipline.
După fixarea principiilor, urmează o parte aplicativă, în care se oferă posibilitatea întâlnirii figurilor „calde” ale vieţii spirituale, unde este subliniat rolul experienţei. Fiecare persoană umană este unică, iar în planul lui Dumnezeu, realizarea ei nu se înfăptuieşte după un şablon. De aceea i-a plăcut lui Dumnezeu să-i vorbească omului într-o manieră cu totul personală în diferite moduri (cf. Evr 1,1), aşteptând, totodată, din partea fiecăruia un răspuns cu totul personal. Iar răspunsul vine din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Modul de a trăi propria viaţă arată cel mai bine cum omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu.
Această carte este o invitaţie să ne aşezăm la picioarele lui Isus, Marele nostru Preot, pentru a lăsa ca preoţia noastră să fie reînnoită. La picioarele lui, pe urmele lui, noi învăţăm să fim preoţi, să ne lăsăm desăvârşiţi după chipul şi asemănarea sa şi să intrăm pe deplin în misterele creştine pe care le celebrăm cu credinţă.
Conform sfântului Francisc din Assisi, această carte ar vrea să vă conducă la o convertire profundă, la a purta, ca el, în trupul vostru, stigmatele lui Cristos, şi, după cum a spus el, să adoptaţi ca regulă de viaţă „hotărârea de a respecta în totalitate sfânta evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”.
Cardinal Robert Sarah
Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013. Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte. Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.
A crede. Invitatie la credinta catolica pentru femeile si barbatii secolului al XXI-lea
În analiza sa, pr. Dumea este conştient şi de faptul că Psaltirea este şi un text poetic ce trebuie supus unei analize istorico-critice. Cartea Psalmilor se prezintă ca un şantier pentru critica textuală, din cauza transmiteri sale seculare şi relativelor sale modificări şi chiar degenerări. Se prezintă şi ca un laborator filologic fie datorită disparităţii cronologice în compunerea diferitelor versuri, fie datorită caracteristicilor lexicale foarte diferite, fie datorită trecerilor de la originalul ebraic la traducerea Septuagintei şi la textul final masoretic vocalizat. Din acest motiv, pr. Claudiu îmbină reflecţiile personale cu comentariile făcute de diferiţi părinţi ai Bisericii, exegeţi consacraţi şi chiar poeţi care au căutat să pătrundă mai adânc sensul şi conţinutul psalmilor.
„Veniţi şi vedeţi Fontgombault… Oh, nu se va întâmpla nimic spectaculos. Dar inimile noastre se vor încălzi. Va sufla peste noi o graţie mică, misterioasă. Vom privi lumina care trece prin biserică, copacii livezii care dansează în vânt, călugării mergând în depărtare, spre coline. Cântecele gregoriene se vor ridica în înălţimile mistice. Vom fi nişte copii captivaţi de procesiunile splendide. Vom rămâne tăcuţi. Şi vom vedea frumosul, minunatul, blândul surâs al călugărilor”.
Cu aceste cuvinte Nicolas Diat începe Fericirea cea mare. Această carte este un îndemn la bucurie, un îndemn făcut nouă de a descoperi viaţa călugărilor pentru a ne ajuta să înţelegem pacea care-i caracterizează.
Vom pătrunde într-o lume atemporală, un oraş interzis, o societate ideală. Timp de un an, îi vom urmări pe benedictinii unei mănăstiri pierdute în Bas-Berry, de la fermă în refectoriu, din atelierele de artă în sălile de clasă, din infirmerie în casa de oaspeţi, din tipografie în bibliotecă, din biserică în clauzură, din sacristie în scriptorium.
Această existenţă limitată, pe care am putea să ne-o închipuim monotonă, este, în realitate, extraordinar de bogată.
Conduşi la Fontgombault prin peniţa evocatoare şi delicată a lui Nicolas Diat, nu vom mai fi aceeaşi închizând cartea şi porţile abaţiei.
Una din cele mai importante figuri ale catolicismului, care, alaturi de sfântul Francisc din Assisi, a revolutionat Biserica Catolica din secolul al XIII-lea, este si sfânta Clara din Assisi. O viata de credinta traita alaturi de maestrul ei, Saracutul din Assisi, dar mai ales de Maestrul tuturor, Isus Cristos.
O biografie a sfintei din Assisi apare acum si în limba româna gratie efortului pr. Eduard Ferent. Sfânta Clara din Assisi s-a nascuta în anul 1194, facând parte din primul grup al discipolilor sfântului Francisc. Cartea care cuprinde biografia ei se deschide cu o „Prezentare” facuta de surorile clarise din manastirea „Sfânta Maria a îngerilor” din Roman, prezentare care începe cu frumosul îndemn al sfintei: „Fixeaza-ti mintea în oglinda eternitatii, stabileste-ti sufletul în stralucirea gloriei, dedica-ti inima chipului fiintei dumnezeirii si transforma-te total, prin contemplatie, în chipul lui Dumnezeu”.
Cartea Evanghelia lui Luca: introducere și comentariu a lui Léopold Sabourin este foarte utilă, pentru că dezvăluie orientările teologice ale acestui scriitor și folosește ca suport de interpretare pentru a treia Evanghelie, chiar și pentru cartea Faptele Apostolilor, al cărei autor este tot el. Ea se adresează în principal celor preocupați de lucrări teologico-exegetice, dar și celor interesați de o aprofundare a sensului textului evanghelic al lui Luca.
Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic
Ţinând în mână această lucrare, rod al cercetărilor efectuate de domnul dr. Dănuţ Doboş, trebuie să fim conştienţi de importanţa subiectului în studiu şi de marele pas făcut în vederea constatării martiriului părintelui Dumitru Matei şi a ridicării acestuia la cinstea altarelor. Chiar dacă peste dosarele păstrate în Arhivele Securităţii române praful s-a aşezat în strat gros, iar indolenţa forurilor politice abilitate de a anula condamnările nedrepte din perioada comunistă se menţine încă, este datoria Bisericii de a sufla peste jarul care mocneşte şi a aprinde memoria istorică a mărturisitorilor credinţei şi a martirilor ei. Nu putem lăsa ca indiferenţa să ia locul curajului asumării unui asemenea demers istoric şi spiritual, cu toate jertfele şi riscurile abordării unui subiect atât de sensibil şi istovitor, care are menirea de a oferi generaţiei de astăzi un model de preot ce şi-a oferit toată disponibilitatea slujirii semenilor aflaţi în dificultate, atât în parohiile unde a activat, cât şi pe câmpul de luptă, în spitale, în cantine sociale, în case filate de securişti… şi chiar în închisoare.
Iată, aşadar, un eseu valoros despre ceea ce aş numi o teologie solidă tranzitivă, inspirată de o exegeză biblică actualizată în mod adecvat în limpezirea implicaţiei sale antropologice şi bine echipată în ceea ce priveşte instrumentele sale; pe bună dreptate angajantă, dar care nu dispreţuieşte o formă lizibilă. Altfel spus, o gândire în credinţă şi în jurul credinţei, capabilă să-şi facă pe deplin simţit impactul pastoral intraeclezial, în timp ce face să se remarce instanţa teologală originală şi vena teologică tainică (dar nu prea mult) a experienţei ecleziale. Teza deloc mascată a acestor pagini este convingerea că viaţa creştină obişnuită, înţeleasă istoric şi nu în mod abstract, este cea care dă de gândit credinţei, provocând o nouă luare-aminte şi un efort de gândire care poate şi chiar (trebuie) să se ridice la rigoarea unor niveluri teoretice cât mai difuze, niciodată însă detaşate de scopul lor de a se revărsa asupra vieţii, reformând-o mai mult sau mai puţin direct. Prin urmare, nu o teologie diluată de utilitarisme pripite şi oportuniste, ci una de care omul să se poată bucura, în timp ce luminează pliurile cele mai tainice ale legăturilor originare trăite dintotdeauna, dar niciodată suficient de cunoscute şi apreciate.
Autorul acestei carti este sf. Francisc de Sales (1567-1622), episcop si Învatator al Bisericii, pe care liturgia îl comemoreaza în fiecare an la 24 ianuarie. A fost episcop de Geneva (cu sediul la Annecy), remarcându-se printr-un zel deosebit fata de sufletele ce i-au fost încredintate spre pastorire. Cartea a fost tradusa în limba româna de catre pr. dr. Eduard Ferent, profesor emerit de teologie dogmatica la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iasi.
Acest volum deschide o noua colectie – „Maestri ai spiritualitatii” – pe care Editura „Sapientia” o propune celor interesati sa cunoasca mai bine gândirea si opera clasicilor spiritualitatii catolice.
Reflecțiile cardinalului Anastasio Ballestrero dezvoltă ceea ce subliniază și Directoriul despre evlavia populară şi liturgie: „De-a lungul secolelor, mai ales cele recente, reflecţia eclezială a scos în evidenţă virtuţile sfântului Iosif, între care strălucesc: credinţa, care în el s-a tradus în adeziune deplină şi curajoasă la proiectul mântuitor al lui Dumnezeu; ascultarea sârguincioasă şi tăcută faţă de manifestările voinţei sale; iubirea şi respectarea fidelă a Legii, evlavia sinceră, tăria în încercări; iubirea feciorelnică faţă de Maria, exercitarea necesară a paternităţii, ascunderea activă” (nr. 219).
Recomandăm această broşură celor care nu au curajul să se spovedească, dar şi celor care se spovedesc. Citind această broşură vom descoperi că avem încă de învăţat în ceea ce priveşte celebrarea tainei Spovezii. Ne va ajuta să nu ne spovedim din obligaţie, dar să facem un adevărat drum de convertire şi reînnoire sufletească. Ne va ajuta cu adevărat să fim iertaţi şi vindecaţi.
Făcând-o cadou unui prieten poate ajuta la convertirea vieţii prietenului şi, astfel, îşi îndeplineşte menirea pentru care a fost scrisă. Un gând de mulţumire şi Dicasterului pentru comunicaţii – Librăria Editurii Vaticane, care ne-a acceptat cererea de traducere şi publicare a broşurii în limba română.
Pr. dr. Emil Moraru
Există două tipuri de concepţii despre lume: cea oferită de religii şi de mituri şi cea propusă de ştiinţă.
Religiile susţin un adevăr global, imanent, etern, complet, care include, în egală măsură, Natura şi Omul.
Ştiinţa propune un scenariu parţial, provizoriu, în care omul este doar un element al Naturii, al cărei produs este.
Pe lângă ambiţia comună de a furniza o concepţie coerentă despre lumea sensibilă, religia şi ştiinţa ocupă acelaşi spaţiu: acela al gândirii umane.
Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că între aceste două maniere de a aborda lumea, de a o înţelege, de a i te raporta, a existat competiţie, chiar conflict. Pe parcursul secolelor, religiile au fost cele care au deţinut supremaţia, oferind oamenilor un adevăr imuabil şi indispensabil. Astăzi este mai degrabă invers, ştiinţa ocupă centrul lumii, ori cel puţin pe acela al civilizaţiilor.
Trăim într-o perioadă în care ştiinţa este mai puternică, mai acaparatoare, mai savantă ca niciodată, dar, în acelaşi timp, mai contestată, mai criticată, mai acuzată. Centru al lumii, ea a devenit, deodată, şi cauza tuturor relelor sale.
Prin alcătuirea sa, chiar prin metodă, ştiinţa „l-a exclus” pe Dumnezeu din „domeniul” său. Cu alte cuvinte, ea refuză ca în concepţia sa despre lume, în explicaţia sa, să permită să intre o forţă „supranaturală”. Dar, în acelaşi timp, ştiinţa, prin ea însăşi, are puterea de a nega existenţa lui Dumnezeu?
Prin urmare, această carte a fost scrisă cu scopul de a răspunde la această întrebare. Fără tabuuri, fără idei preconcepute, cu unicul simbol care trebuie să rămână regula societăţilor civilizate: toleranţa.
La masa cuvântului. Reflecţii la Liturgia cuvântului din duminici şi sărbători. Anii A, B, C
La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu „Rugăciunea credincioșilor”, numită și Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viață acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spațiu amplu credincioșilor, adică celor botezați, și simțirii lor cu Biserica. Credincioși prezenți la celebrarea euharistică își exercită astfel funcția lor preoțească și se roagă pentru toți oamenii.
În această carte, ne-am străduit, gravând portretele, să răzuim ghipsul în care unii i-au pus pe aceşti înaintaşi, împiedicându-i să respire, să trăiască, să fie ei înşişi. Preocuparea noastră a fost să regăsim omul – care, uneori, face să vibreze textul, ori să cadă o lacrimă –, cu sensibilitatea şi inteligenţa sa puse de credinţă în slujba evangheliei.
Această carte, tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor, prin cele 50 de imagini, îl propune pe Isus ca model demn de urmat. Caracterul lui Isus, chiar dacă uneori lasă o urmă de mister, ne arată cum anume trebuie trăită viaţa pentru a-i da un sens autentic creștin. Temele propuse vor să deschidă larg orizonturile vieţii noastre, captată uneori de propriile probleme şi mai puţin orientată spre binele comun.
Despre ce e vorba în această carte? Brandon Vogt, autor american pasionat de transmiterea credinţei, mai ales prin mijloacele de comunicare socială, aduce în prim-plan o realitate dureroasă a Bisericii Americane: numărul crescând al tinerilor care părăsesc Biserica. Cu ani în urmă, autorul a făcut acest drum, dar în direcţie inversă: el a intrat în Biserica Catolică, fiind astăzi tată a şapte copii. Autorul gândeşte că primii care pot interveni pentru a salva situaţia sunt părinţii. Structurând cartea în trei părţi, acesta ne invită mai întâi să înţelegem motivele pentru care aceştia părăsesc Biserica. Abia apoi, în partea a doua, ne propune un plan operativ, sugerând modele concrete de acţiune. În partea a treia, Brandon sintetizează răspunsuri pentru obiecţiile principale ridicate de tinerii care pleacă din Biserică. Suplimentar, am adăugat un chestionar pe marginea conţinutului, util pentru reflecţia personală, realizat de Institutul Word on fire şi menit să provoace o schimbare de atitudine.
Sunt bucuros că cititorul poate avea în mâini această culegere de gânduri spirituale ale regretatului Papă Benedict al XVI-lea. Titlul exprimă deja unul din aspectele cele mai caracteristice ale magisteriului şi ale însăşi viziunii despre credinţă a predecesorului meu: da, Dumnezeu este mereu nou pentru că El este izvor şi motiv de frumuseţe, de har şi de adevăr. Dumnezeu nu este niciodată repetitiv, Dumnezeu ne surprinde, Dumnezeu aduce noutate. Prospeţimea spirituală care transpare din aceste pagini o confirmă din plin.
Benedict al XVI-lea făcea teologie în genunchi. Argumentarea credinţei era făcută de el cu devoţiunea omului care s-a abandonat în întregime pe sine însuşi lui Dumnezeu şi care, sub conducerea Duhului Sfânt, căuta o pătrundere tot mai adâncă în misterul acelui Isus care l-a fascinat încă de când era tânăr.
A vorbi despre suferinta este un lucru extrem de greu. Discursul despre suferinta e una, suferinta traita, experimentata, e cu totul altceva, si cine este lovit de suferinta nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta. Si nu numai ca nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta, dar îsi da seama cât de zadarnice, cât de false sunt cuvintele oamenilor despre suferinta.
Vreau sa înteleg cu cine ma casatoresc. Curs de pregatire umana pentru a intra în viata de familie
Am voit să adunăm în această carte o serie de litanii prin care să invocăm - ca "descendenţă aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt" (1Pt 2,9) - milostivirea lui Dumnezeu Treime pentru noi, ca şi mijlocirea preasfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor în multele noastre necesităţi spirituale. Litaniile, 80 la număr, sunt grupate în patru categorii: 1) Preasfânta Treime; 2) Preasfânta Fecioară Maria; 3) Sfinţii şi 4) Pentru diferite necesităţi.
Cartea, împărțită în 12 capitole, tratează următoarele teme: „Ce este purgatorul?”, „Doctrina Bisericii despre purgator”, „Revelațiile misticilor despre purgator”, „Cum pot fi ajutate sufletele din Purgator”, „Relaţia sufletelor din purgator cu noi, cei de pe pământ”, „Floricelele” (misticii) care au avut viziuni despre sufletele din purgator. Ultimele două capitole, ca o încununare a întregului subiect, vorbesc despre „îndurarea lui Dumnezeu” și „Dumnezeu este iubire”.
Viaţa sfintei Fecioare Maria după contemplaţiile fericitei surori stigmatizate Ana Ecaterina Emmerich
Ediţia de faţă a studiului despre teologia istoriei la sfântul Bonaventura reprezintă traducerea tezei de abilitare a lui Joseph Ratzinger, acceptată în anul 1957 de către comisia Facultăţii de Teologie a Universităţii „Ludwig-Maximilian” din München şi publicată în anul 1959. Drumul acestei cercetări referitoare la gândirea lui Bonaventura este însă unul foarte amplu, iar în spatele său se află o adevărată dramă. Ratzinger avea să dedice un întreg capitol „dramei abilitării” în volumul său de memorii publicat cu titlul Aus meinem Leben. Erinnerungen, 1927-1977 [Din viaţa mea. Amintiri, 1927-1977]. Doctor în teologie din anul 1953, cu o teză intitulată Poporul şi casa lui Dumnezeu în doctrina lui Augustin despre Biserică, publicată apoi un an mai târziu, Ratzinger decide, la îndemnul profesorului său coordonator, Gottlieb Söhngen, ca în continuarea acestei prime cercetări în domeniul teologiei patristice să se aplece şi asupra gândirii teologice medievale.
Francisc şi fraţii săi au schimbat faţa Bisericii în acea întorsură delicată a istoriei pe care a constituit-o secolul al XIII-lea. Sfântul din Assisi a fost un om excepţional, fără îndoială, care i-a fascinat pe cei care l-au întâlnit.
Revelaţie, credință și credibilitate : manual de teologie fundamentală