Introducere în viața evlavioasă

Această carte se vrea o introducere istorică și științifică la textele fondatoare ale civilizației iudeo-creștine; nu este vorba deci de o abordare confesională, și nici de o lucrare de spiritualitate. Prin urmare, dintr-un punct de vedere metodologic, această Introducere se străduiește să înțeleagă fiecare carte nu doar în coerența sa internă, ci și, mai ales, în funcție de istoria compoziției sale, precum și a contextului istoric în care a fost redactată. Vechiul Testament este un set de cărți care se referă permanent la istoria poporului lui Israel, și nu am putea înțelege cu adevărat textele biblice fără a le situa în contextul istoric al Levantului din primul mileniu.

Dragă prietene, suntem pe cale să pornim într-o călătorie care îți va schimba viața. A ne apropia de sfântul Iosif este unul dintre harurile lui Dumnezeu. Parcurgând cele 33 de zile de pregătire și consacrare sfântului Iosif, vei dobândi mari binecuvântări. Sfântul Maximilian Kolbe, cu ceva timp în urmă, se întreba: „Cine ești tu, o, Neprihănit Zămislită?” El a căutat să răspundă la această întrebare prin predică, scrieri și apostolat dedicate consacrării mariane. Astăzi, asemenea lui, mulți își pun întrebarea: „Cine ești tu, sfinte Iosif?” Consacrarea la sfântul Iosif caută să răspundă la această întrebare oferindu-i Bisericii o reînnoire a modului în care este înțeles și apreciat marele sfânt Iosif.

Această cărticică este adresată părinților, nașilor și nașelor care sunt pe punctul de a lua parte la botezul propriului fiu sau propriei fiice, finului sau finei.

Fiecare gest, fiecare semn, aproape fiecare cuvânt comunică ceva profund despre sacramentul din care se naște viața creștină, comunică ceva despre rodul efortului primelor comunități de a traduce în simboluri perceptibile misterul omului care primește de la Cristos o viață nouă. În mod înțelept, Biserica a continuat, de-a lungul secolelor, să utilizeze acest frumos simbolism grăitor bărbaților și femeilor din toate timpurile. Bogăția sa este de o așa natură încât nu este ușor să fie transmisă în timpul limitat al unei întâlniri catehetice. 

Chiar dacă titlul Introducere în Noul Testament pare suficient de explicit, se impun totuşi câteva clarificări, pentru ca cititorul să ştie care a fost intenţia noastră. Mai întâi, tipul de cititori avut în vedere. Această carte se doreşte a fi o introducere; ca atare, ea nu se adresează cercetătorilor. Am în vedere atât cititorii care intenţionează să abordeze studiul Noului Testament (NT) de unii singuri, cât şi studenţii care frecventează cursuri despre NT la diferite niveluri (de ex., grupuri de studii biblice, învăţământ religios sau primii ani de seminar etc.). Cu alte cuvinte, am încercat să scriu o carte care să-l poată ghida pe cel care citeşte pentru prima dată într-o manieră aprofundată Noul Testament, în întregime sau în parte, şi trebuie să fie capabil să răspundă mai târziu unor chestiuni mai specifice

 Volumul de fata nu are pretentia de a fi o tratare completa, o cercetare erudita sau specializata asupra fiecarui aspect al teologiei pastorale, ci vrea sa fie mai mult un instrument sau un manual pentru a introduce si a favoriza cercetarea si reflectia în acest domeniu, pentru a creste împreuna în constiinta de a împlini misiunea comuna primita de la Cristos cel înviat si în cautarea unei fidelitati tot mai mari fata de aceasta misiune.

Gender. O ideologie noua distruge familia

Reflecțiile cardinalului Anastasio Ballestrero dezvoltă ceea ce subliniază și Directoriul despre evlavia populară şi liturgie: „De-a lungul secolelor, mai ales cele recente, reflecţia eclezială a scos în evidenţă virtuţile sfântului Iosif, între care strălucesc: credinţa, care în el s-a tradus în adeziune deplină şi curajoasă la proiectul mântuitor al lui Dumnezeu; ascultarea sârguincioasă şi tăcută faţă de manifestările voinţei sale; iubirea şi respectarea fidelă a Legii, evlavia sinceră, tăria în încercări; iubirea feciorelnică faţă de Maria, exercitarea necesară a paternităţii, ascunderea activă” (nr. 219).

Cartea Meditații zilnice s-a născut din dorinţa de a medita zilnic asupra cuvântului divin prezent în Sfânta Scriptură și propus de liturgia Bisericii. De aceea, în acest volum am inclus reflecții pentru fiecare zi din anul liturgic, așa cum este structurat el în ritul latin: Advent, Crăciun, Postul Mare, Timpul Pascal, Timpul de peste an, precum și pentru comemorările sfinților.

Revoluţia globală a sexualităţii

Există două tipuri de concepţii despre lume: cea oferită de religii şi de mituri şi cea propusă de ştiinţă.

Religiile susţin un adevăr global, imanent, etern, complet, care include, în egală măsură, Natura şi Omul.

Ştiinţa propune un scenariu parţial, provizoriu, în care omul este doar un element al Naturii, al cărei produs este.

Pe lângă ambiţia comună de a furniza o concepţie coerentă despre lumea sensibilă, religia şi ştiinţa ocupă acelaşi spaţiu: acela al gândirii umane.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că între aceste două maniere de a aborda lumea, de a o înţelege, de a i te raporta, a existat competiţie, chiar conflict. Pe parcursul secolelor, religiile au fost cele care au deţinut supremaţia, oferind oamenilor un adevăr imuabil şi indispensabil. Astăzi este mai degrabă invers, ştiinţa ocupă centrul lumii, ori cel puţin pe acela al civilizaţiilor.

Trăim într-o perioadă în care ştiinţa este mai puternică, mai acaparatoare, mai savantă ca niciodată, dar, în acelaşi timp, mai contestată, mai criticată, mai acuzată. Centru al lumii, ea a devenit, deodată, şi cauza tuturor relelor sale.

Prin alcătuirea sa, chiar prin metodă, ştiinţa „l-a exclus” pe Dumnezeu din „domeniul” său. Cu alte cuvinte, ea refuză ca în concepţia sa despre lume, în explicaţia sa, să permită să intre o forţă „supranaturală”. Dar, în acelaşi timp, ştiinţa, prin ea însăşi, are puterea de a nega existenţa lui Dumnezeu?

Prin urmare, această carte a fost scrisă cu scopul de a răspunde la această întrebare. Fără tabuuri, fără idei preconcepute, cu unicul simbol care trebuie să rămână regula societăţilor civilizate: toleranţa. 

Ungerea bolnavilor este, cu siguranţă, sacramentul cel mai puţin cunoscut şi cel mai greşit înţeles, pentru că încă mai este unit cu vechea terminologie a „extrema unctio”, adică cea care se administrează muribunzilor, ultima ungere. Biserica, atentă la semnele timpurilor, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, a încercat o revalorificare a acestui moment de întâlnire a celui încercat de durere, boală sau bătrâneţe cu Mântuitorul Cristos. Primul lucru pe care l-a făcut a fost schimbarea titulaturii acestui sacrament de vindecare pe care-l oferă omului: astfel că acest sacrament va lăsa în umbră numele de „extrema ungere” şi se va numi după titlul noului Ritual: „Ungerea bolnavilor şi îngrijirea lor pastorală”.

Ecumenism

Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate. Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.

Cartea se deschide cu interviul Papei emerit Benedict al XVI-lea, prin care, acesta evocă plin de recunoștință amintirea personală despre predecesorul lui. Urmează apoi interviurile intitulate „În apartamentul Papei”, adică cu secretarii acestuia, cardinalul Stanislaw Dziwisz, monseniorul Mieczyslaw Mokrzycki, actual arhiepiscop de Leopoli, şi monseniorul Emery Kabongo Kanundowi. Urmează apoi interviurile „Prietenilor dintotdeauna” care l-au cunoscut şi l-au frecventat pe Wojtyła la Cracovia: episcopul Andrzej Maria Deskur (în prima călătorie a Papei în afara Vaticanului el a fost primul vizitat), prof. Stanislaw Grygiel, cardinalul Stanislaw Kazimierz Nagy și profesoara care a supravieţuit lagărelor naziste Wanda Poltawska. Sunt prezente şi interviurile luate colaboratorilor în Dieceza de Roma şi în Vatican: cardinalii Camillo Ruini, Angelo Sodano, Tarcisio Bertone; apoi monseniorul Pawel Ptasznik şi Joaquin Navarro-Valls, directorul Sălii de Presă Vaticane.

Iată, aşadar, un eseu valoros despre ceea ce aş numi o teologie solidă tranzitivă, inspirată de o exegeză biblică actualizată în mod adecvat în limpezirea implicaţiei sale antropologice şi bine echipată în ceea ce priveşte instrumentele sale; pe bună dreptate angajantă, dar care nu dispreţuieşte o formă lizibilă. Altfel spus, o gândire în credinţă şi în jurul credinţei, capabilă să-şi facă pe deplin simţit impactul pastoral intraeclezial, în timp ce face să se remarce instanţa teologală originală şi vena teologică tainică (dar nu prea mult) a experienţei ecleziale. Teza deloc mascată a acestor pagini este convingerea că viaţa creştină obişnuită, înţeleasă istoric şi nu în mod abstract, este cea care dă de gândit credinţei, provocând o nouă luare-aminte şi un efort de gândire care poate şi chiar (trebuie) să se ridice la rigoarea unor niveluri teoretice cât mai difuze, niciodată însă detaşate de scopul lor de a se revărsa asupra vieţii, reformând-o mai mult sau mai puţin direct. Prin urmare, nu o teologie diluată de utilitarisme pripite şi oportuniste, ci una de care omul să se poată bucura, în timp ce luminează pliurile cele mai tainice ale legăturilor originare trăite dintotdeauna, dar niciodată suficient de cunoscute şi apreciate.

De ce îmi este frica sa iubesc?

 Cartea este un studiu despre parintele Guanella, facut pe baza nu de izvoare si documente istorice, ci în lumina unei experiente traite si aprofundate launtric. Astfel, cartea îl prezinta pe parintele Guanella drept conquistador si fundador al unei împaratii ce depaseste toate frontierele, împaratia „fiilor buni”, cu toate peripetiile pe care le presupune o astfel de aventura. De asemenea, cartea ne ajuta sa descoperim în parintele Guanella un muncitor simplu, hotarât si aproape încapatânat, ca taranii din Castiglia, care si astazi stiu sa înfrunte atâtea greutati cu privirea îndreptata catre Cerul „Providenta”. Nu-i lipseste nici o oarecare orientare mistica si un discret simt al umorului.

Wilhem Dancă

De ce mi-e teamă să-ţi spun cine sunt

Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013. Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte. Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.

Am început să redactez această lucrare cu intenţia de a vorbi despre femei puternice. Fiind persoană consacrată într-o congregaţie de viaţă apostolică şi lucrând ca profesoară de religie într-un liceu catolic, am putut să constat că omul de azi – omul bărbat şi femeie – are nevoie de susţinere în credinţa lui, are nevoie de modele şi indicatoare pe drumul mântuirii.

Într-o lume confuză, debusolată, cu o scară de valori răsturnată, este greu pentru cel care vrea să rămână fidel credinţei sale, valorilor umane şi creştine. Provocările sunt atât de multe, puternice şi schimbătoare: probleme sociale şi politice, persecuţia creştinilor (sau a unor Biserici), discriminarea între sexe, noile religii sau secte, „modelele” propuse de mass-media – efemere, fără valori, cu idealuri care se mărginesc la domeniul temporal, ca frumuseţea, cariera, materialismul, relaţiile interumane de scurtă durată, egoiste şi sterile.

Modele pentru meditarea suferințelor și morții Domnului Nostru Isus Cristos pe cruce.

Sunt bucuros că cititorul poate avea în mâini această culegere de gânduri spirituale ale regretatului Papă Benedict al XVI-lea. Titlul exprimă deja unul din aspectele cele mai caracteristice ale magisteriului şi ale însăşi viziunii despre credinţă a predecesorului meu: da, Dumnezeu este mereu nou pentru că El este izvor şi motiv de frumuseţe, de har şi de adevăr. Dumnezeu nu este niciodată repetitiv, Dumnezeu ne surprinde, Dumnezeu aduce noutate. Prospeţimea spirituală care transpare din aceste pagini o confirmă din plin.

Benedict al XVI-lea făcea teologie în genunchi. Argumentarea credinţei era făcută de el cu devoţiunea omului care s-a abandonat în întregime pe sine însuşi lui Dumnezeu şi care, sub conducerea Duhului Sfânt, căuta o pătrundere tot mai adâncă în misterul acelui Isus care l-a fascinat încă de când era tânăr.

Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?

Însănătoșirea lumii

La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu "Rugăciunea credincioşilor", numită şi Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viaţă acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spaţiu amplu credincioşilor, adică celor botezaţi, şi simţirii lor cu Biserica. Credincioşi prezenţi la celebrarea euharistică îşi exercită astfel funcţia lor preoţească şi se roagă pentru toţi oamenii. Rugăciunea credincioşilor izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu proclamat şi explicat (omilia) şi din nevoile Bisericii şi ale poporului. Oricum, este legată strâns de Cuvântul lui Dumnezeu. Este ca un fel de consecinţă logică, explicativă, concretă. S-ar putea spune că Rugăciunea credincioşilor, întrucât este în sintonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, face vie şi actuală pentru comunitatea care celebrează ceea ce este proclamat de Cuvântul lui Dumnezeu în cadrul adunării.

Tweeting cu Dumnezeu

Magisteriul Papei Francisc este deosebit de sensibil la acuzele vechi şi noi, vizibile şi ascunse aduse cărnii lui Cristos şi a fraţilor săi. Cu siguranţă, sunt multe locurile biblice, tradiţionale şi teologice vizitate şi retuşate de el cu originalitate, însă dacă se vrea să se găsească „fundamentul” teologiei sale, aceasta este, fără îndoială, carnea, pe care el o vede drept inima a toate. Nu întâmplător, vorbind despre ea, foloseşte cu uşurinţă tonuri grave şi puternice; argumentând chiar cu avânt, asemenea aceluia al primilor scriitori creştini. De altfel, dacă este carnea inima a toate, a avea grijă de ea este problemă de viaţă şi de moarte… de toate.

Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.

Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.

Ţinând în mână această lucrare, rod al cercetărilor efectuate de domnul dr. Dănuţ Doboş, trebuie să fim conştienţi de importanţa subiectului în studiu şi de marele pas făcut în vederea constatării martiriului părintelui Dumitru Matei şi a ridicării acestuia la cinstea altarelor. Chiar dacă peste dosarele păstrate în Arhivele Securităţii române praful s-a aşezat în strat gros, iar indolenţa forurilor politice abilitate de a anula condamnările nedrepte din perioada comunistă se menţine încă, este datoria Bisericii de a sufla peste jarul care mocneşte şi a aprinde memoria istorică a mărturisitorilor credinţei şi a martirilor ei. Nu putem lăsa ca indiferenţa să ia locul curajului asumării unui asemenea demers istoric şi spiritual, cu toate jertfele şi riscurile abordării unui subiect atât de sensibil şi istovitor, care are menirea de a oferi generaţiei de astăzi un model de preot ce şi-a oferit toată disponibilitatea slujirii semenilor aflaţi în dificultate, atât în parohiile unde a activat, cât şi pe câmpul de luptă, în spitale, în cantine sociale, în case filate de securişti… şi chiar în închisoare.

Revelaţie, credință și credibilitate : manual de teologie fundamentală

În traducerea părintelui profesor dr. Mihai Pătraşcu; această carte este un instrument de lucru şi de studiu foarte necesar pentru viitorii preoţi şi pentru lucrătorii pastorali. Autorul este părintele iezuit Bartolomeo Sorge, un specialist în doctrina socială a Bisericii, fost director al prestigioasei publicaţii La Civiltà cattolica (între anii 1973-1985). De la 1 ianuarie 1999 este director al revistei Aggiornamenti sociali. Este preot din anul 1958 şi a desfășurat o intensă activitate publicistică.

Prezenta carte este actualizarea şi lărgirea conţinutului unui volum precedent, Pentru o civilizaţie a iubirii, şi prezintă într-o manieră sistematică magisteriul Bisericii cu privire la chestiunile sociale cele mai stringente: globalizarea, războiul şi terorismul, manipularea genetică, pedeapsa cu moartea, raportul dintre etică şi cercetarea ştiinţifică, Islamul, Uniunea Europeană şi raportul ei cu Biserica.

Scopul acestei cărţi: să ne ajute să ne trăim viaţa în Duhul lui Dumnezeu. Cred cu tărie că Dumnezeu doreşte să fie mai prezent în viaţa fiecăruia dintre noi şi, de multe ori, nu apreciem acest lucru sau nu îl recunoaştem. Rugăciunea mea este ca această carte să ne ajute să ne întâlnim cu Duhul mai des şi în mai multe moduri. Fie că este vorba de Sacramente, de Scriptură, de rugăciune, de familie, de muncă sau în timp ce facem cumpărături la mallul din apropiere, Dumnezeu doreşte să ne angreneze. De fiecare dată când îl întâlnim pe Dumnezeu, avem posibilitatea de a fi schimbaţi, iertaţi, restauraţi, umpluţi şi eliberaţi. Suflarea lui Dumnezeu dă viaţă spiritelor noastre obosite.

Pr. Dave Pivonka

Devotus. Carte de rugăciuni

Această carte, tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor, prin cele 50 de imagini, îl propune pe Isus ca model demn de urmat. Caracterul lui Isus, chiar dacă uneori lasă o urmă de mister, ne arată cum anume trebuie trăită viaţa pentru a-i da un sens autentic creștin. Temele propuse vor să deschidă larg orizonturile vieţii noastre, captată uneori de propriile probleme şi mai puţin orientată spre binele comun.

Liturgia orelor

YOUCAT - Biblia. Biblia Bisericii Catolice pentru tineri

La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu „Rugăciunea credincioșilor”, numită și Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viață acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spațiu amplu credincioșilor, adică celor botezați, și simțirii lor cu Biserica. Credincioși prezenți la celebrarea euharistică își exercită astfel funcția lor preoțească și se roagă pentru toți oamenii.

Lecționarul Roman în limba română apare sub egida Conferinței Episcopale Române și va fi tipărit în șase volume: 1. Timpul Adventului și Timpul Crăciunului; 2. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal; 3. Timpul de peste An, Săptămânile I-XVII; 4. Timpul de peste An, Săptămânile XVIII-XXXIV; 5. Sfinții; 6. Pentru Liturghiile rituale și votive, pentru Liturghiile celebrate în diferite necesități sau trebuințe, la Liturghiile pentru răposați.

Adoraţie euharistică

Stilul expresiv al acestei cărţi îţi cere să citeşti printre rânduri şi să te laşi îndrumat de intuiţia firească, puternică, luminoasă şi clară ce alcătuieşte textul de faţă. Intuiţia priveşte modul de funcţionare al revelaţiei lui Dumnezeu împlinite în Isus Cristos. Astfel, nu este vorba despre o comunicare a adevărului „căzut din cer” prin intermediul umanităţii asumate a Fiului. Revelaţia are de-a face mai mult cu evenimentul complet al lui Isus, şi anume cu umanitatea lui deosebită. Acest lucru înseamnă că ataşamentele, sentimentele şi felurile sale de a simţi lucrurile şi situaţiile sunt deja manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Şi viceversa: ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice se integrează în funcţionarea originară a umanităţii noastre, mai precis, în emoţii şi în sentimente, în ataşamente şi în legături, precum şi în acţiunile de bază care compun experienţa noastră faţă de lucruri. Altfel spus, Dumnezeu ne vorbeşte nu numai despre umanitatea lui Isus, ci se exprimă în umanitatea Fiului, şi chiar mai mult – şi poate chiar mai conform cu originalul –, Dumnezeu se descoperă în umanitatea lui Cristos, „simţind, suferind, reacţionând în faţa realităţii de fapt”. În această simţire, în sentimentele care se creează şi în reacţiile concrete, adevărul lui Dumnezeu prinde viaţă şi astfel „locuieşte” cu noi.

Volumul de faţă, cu titlul Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranţă, însumează o parte din conferinţele ţinute cu acea ocazie, dar şi alte scrieri despre Biblie şi speranţă. Este o temă de mare actualitate, dacă ţinem cont de contextul în care trăieşte omenirea în ultimul timp. În faţa provocărilor acestor vremuri, şi teologul, preotul şi creştinul trebuie să ia atitudine. Nu pot adopta tactica struţului până va trece primejdia. În acest sens, pornind de la Sfânta Scriptură, care este sufletul întregii teologii, autorii convocaţi pentru acest volum colectiv prezintă modul în care cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri şi astăzi şi izvor de speranţă.

Încercări şi mângâieri ale preotului

Una din cele mai importante figuri ale catolicismului, care, alaturi de sfântul Francisc din Assisi, a revolutionat Biserica Catolica din secolul al XIII-lea, este si sfânta Clara din Assisi. O viata de credinta traita alaturi de maestrul ei, Saracutul din Assisi, dar mai ales de Maestrul tuturor, Isus Cristos.

    O biografie a sfintei din Assisi apare acum si în limba româna gratie efortului pr. Eduard Ferent. Sfânta Clara din Assisi s-a nascuta în anul 1194, facând parte din primul grup al discipolilor sfântului Francisc. Cartea care cuprinde biografia ei se deschide cu o „Prezentare” facuta de surorile clarise din manastirea „Sfânta Maria a îngerilor” din Roman, prezentare care începe cu frumosul îndemn al sfintei: „Fixeaza-ti mintea în oglinda eternitatii, stabileste-ti sufletul în stralucirea gloriei, dedica-ti inima chipului fiintei dumnezeirii si transforma-te total, prin contemplatie, în chipul lui Dumnezeu”.

Rugăciuni pentru bolnavi

Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic

Volumul, coordonat de ÎPS Aurel Percă, oferă cititorului o retrospectivă a vizitei Sfântului Părinte Papa Francisc la Iași, 1 iunie 2019, pe baza fotografiilor realizate cu multă măiestrie de dl Adrian Cuba, fotograf oficial în timpul vizitei, și organizate grafic după proiectul dnei prof. Ligia-Magda Sficlea.

Acest volum este o încercare modestă de a-i însoţi pe toţi cei care doresc să răspundă iubirii lui Dumnezeu printr-o viaţă plină, fericită şi rodnică, înflorind în fericirea veşnică de a-l contempla. El s-a născut din dorinţa de a-i ajuta să parcurgă o călătorie interioară de ascensiune spirituală şi să se deschidă la bucuria unei întâlniri care să le schimbe viaţa. Aceste rânduri emană dintr-o inimă deschisă la evanghelia şi la Persoana lui Isus Cristos, cu dorinţa de a provoca aceeaşi deschidere în cititor, ajutându-l să intre în sine însuşi, în locul prezenţei intime a lui Dumnezeu, şi dându-i efortului său de convertire un caracter tangibil, să-i indice drumul de urmat şi mijloacele concrete pentru a-l repune pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale esenţiale.

Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).

Evanghelia în viaţa copiilor, Anul C

În omilia pe care a ținut-o la Nazaret (14 mai 2009), cu ocazia pelerinajului său în Țara Sfântă, Papa Benedict al XVI-lea spunea că „Toţi trebuie să ne întoarcem la Nazaret… Miracolul Întrupării ne provoacă mereu din nou pentru a ne deschide priceperea către posibilităţile nelimitate ale puterii transformatoare a lui Dumnezeu şi a iubirii sale pentru noi, precum şi la dorinţa lui de a fi unit cu noi. Aici a devenit om Fiul lui Dumnezeu, generat înainte de toată eternitatea, şi astfel ne-a permis nouă, fraţilor şi surorilor sale, să participăm la filiaţiunea sa divină”. Apoi va adăuga: „Când reflectăm asupra acestui mister plin de bucurie, ni se oferă speranţă, speranţa sigură că Dumnezeu va continua să intervină în istoria noastră”.

Parcurgând paginile cărţii, apare realitatea unei mărturii excepţionale de credinţă ce a implicat sute de mii de femei şi bărbaţi ucişi pentru că au aparţinut Bisericii. Este un fapt evident al istoriei recente a Bisericii persecutate, care a unit şi uneşte creştinii din fiecare Biserică şi confesiune şi este transmis ca punct de referinţă al memoriei lor, aşa cum apare din cuvintele sfântului Papă Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Tertio millennio adveniente: „În secolul nostru (sec. XX) au revenit martirii, adesea necunoscuţi, «soldaţi necunoscuţi» ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât posibil, mărturiile lor nu trebuie pierdute în Biserică”. Pentru aceasta, Papa a lansat o invitaţie: „Este necesar ca Bisericile locale să facă totul pentru a nu lăsa să piară memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară”.

Cartea Evanghelia lui Luca: introducere și comentariu a lui Léopold Sabourin este foarte utilă, pentru că dezvăluie orientările teologice ale acestui scriitor și folosește ca suport de interpretare pentru a treia Evanghelie, chiar și pentru cartea Faptele Apostolilor, al cărei autor este tot el. Ea se adresează în principal celor preocupați de lucrări teologico-exegetice, dar și celor interesați de o aprofundare a sensului textului evanghelic al lui Luca.

 Reflecţiile pe care le prezint aici în scris au fost destinate rubricii „Orizonturi creştine” a Radioului Vatican, transmise în perioada 2011-2012. Am dorit să parcurgem împreună un scurt itinerar care să ne ajute să înţelegem felul în care viaţa lui Isus, om sărac, cast şi ascultător, este o realitate care poate să-l atingă pe fiecare creştin în modul cel mai intim. Nu numai cei care profesează sfaturile evanghelice în viaţa consacrată într-o comunitate sau într-un institut secular primesc acest dar, ci şi un laic, un preot diecezan, o persoană căsătorită (întrucât prin Botez toţi am primit harul şi misiunea de a fi „un alt Cristos”) pot scoate din aceste trei izvoare de apă vie… să-şi potolească setea, de ce nu, „în afara templului” instituţiilor particulare (foarte bune, desigur, dar din care nu toţi sunt chemaţi să facă parte).