Isus din Nazaret. Arheologi pe urmele Mântuitorului

„Un fin interpret” al timpului său, căruia îi era „sete de Dumnezeu” într-un mod nou, şi un „extraordinar director de suflete”, capabil să ajute persoanele să-l caute pe Domnul în propria inimă şi să-l găsească în caritate. Aşa îl descrie papa Francisc pe sfântul Francisc de Sales în scrisoarea apostolică Totum amoris est, „Totul aparține iubirii”, scrisă cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morții învățătorului Bisericii, patron al jurnaliștilor şi comunicatorilor, episcop „exilat” de Geneva. Despre sfântul francez, născut în castelul din Sales, în Savoia, la 21 august 1567, şi mort la Lyon la 28 decembrie 1622, papa subliniază vocația de a se întreba „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află cea mai mare iubire”. Nu întâmplător sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit „Învățător al iubirii divine”, aminteşte papa Francisc, nu numai pentru că a scris despre ea „un Tratat voluminos, ci mai ales pentru că a fost martor al ei”.

Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.

Există două tipuri de concepţii despre lume: cea oferită de religii şi de mituri şi cea propusă de ştiinţă.

Religiile susţin un adevăr global, imanent, etern, complet, care include, în egală măsură, Natura şi Omul.

Ştiinţa propune un scenariu parţial, provizoriu, în care omul este doar un element al Naturii, al cărei produs este.

Pe lângă ambiţia comună de a furniza o concepţie coerentă despre lumea sensibilă, religia şi ştiinţa ocupă acelaşi spaţiu: acela al gândirii umane.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că între aceste două maniere de a aborda lumea, de a o înţelege, de a i te raporta, a existat competiţie, chiar conflict. Pe parcursul secolelor, religiile au fost cele care au deţinut supremaţia, oferind oamenilor un adevăr imuabil şi indispensabil. Astăzi este mai degrabă invers, ştiinţa ocupă centrul lumii, ori cel puţin pe acela al civilizaţiilor.

Trăim într-o perioadă în care ştiinţa este mai puternică, mai acaparatoare, mai savantă ca niciodată, dar, în acelaşi timp, mai contestată, mai criticată, mai acuzată. Centru al lumii, ea a devenit, deodată, şi cauza tuturor relelor sale.

Prin alcătuirea sa, chiar prin metodă, ştiinţa „l-a exclus” pe Dumnezeu din „domeniul” său. Cu alte cuvinte, ea refuză ca în concepţia sa despre lume, în explicaţia sa, să permită să intre o forţă „supranaturală”. Dar, în acelaşi timp, ştiinţa, prin ea însăşi, are puterea de a nega existenţa lui Dumnezeu?

Prin urmare, această carte a fost scrisă cu scopul de a răspunde la această întrebare. Fără tabuuri, fără idei preconcepute, cu unicul simbol care trebuie să rămână regula societăţilor civilizate: toleranţa. 

Volumul de faţă, cu titlul Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranţă, însumează o parte din conferinţele ţinute cu acea ocazie, dar şi alte scrieri despre Biblie şi speranţă. Este o temă de mare actualitate, dacă ţinem cont de contextul în care trăieşte omenirea în ultimul timp. În faţa provocărilor acestor vremuri, şi teologul, preotul şi creştinul trebuie să ia atitudine. Nu pot adopta tactica struţului până va trece primejdia. În acest sens, pornind de la Sfânta Scriptură, care este sufletul întregii teologii, autorii convocaţi pentru acest volum colectiv prezintă modul în care cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri şi astăzi şi izvor de speranţă.

Tweeting cu Dumnezeu

Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?

Înainte de a începe să citești această carte – și mă bucur nespus de mult că ai optat pentru ea –, aș vrea să-ți las un sfat legat de cum să o citești. Cartea are două părți care pot fi numite, în linii mari, teorie și practică. Prima parte, cea teoretică, este o încercare – foarte probabil, extrem de stângace – de a descrie această realitate extraordinară a relației omului cu Dumnezeu, pe care ar trebui să o construim în etapa pământească a vieții noastre, înainte de a-l întâlni într-o zi față în față. În această secțiune, am încercat să surprind legătura noastră cu Dumnezeu și să înțeleg ce ne invită el pe toți să facem, dorind să fie aproape de noi. Partea a doua, pe de altă parte, este (pe cât posibil) un ghid concret despre cum să construim această relație în practică sau, pur și simplu, cum să ne rugăm pentru a-l întâlni cu adevărat pe Dumnezeu.

Adoraţie euharistică

Liturgia orelor

La masa cuvântului. Reflecţii la Liturgia cuvântului din duminici şi sărbători. Anii A, B, C

Pe parcursul acestei cărţi, vom încerca să evidenţiem această pluralitate exemplificând în partea a treia, pentru fiecare perioadă istorică, prin persoane concrete ce au avut modalităţi diferite de a comunica cu Dumnezeu. Astfel, nu putem spune că este doar o modalitate anume care trebuie urmată pentru a trăi experienţa cu Dumnezeu, iar celelalte forme sunt de prisos. Nu. Ceea ce este poate mai important este ca fiecare să aleagă un mod verificat ca fiind bun de a comunica cu Dumnezeu şi să încerce să persevereze în acel mod pentru o lungă perioadă. Acest mod poartă cu sine o profunzime mai mare şi o relaţie cu Dumnezeu autentică, în comparaţie cu modul de a trece de la o metodă la alta.

În ceea ce priveşte structura acestei cărţi, prima parte (propedeutică) oferă câteva principii şi fundamente ale teologiei spirituale ca teologie a experienţei, din care nu lipsesc nici noţiunile cu privire la evoluţia istorică a acestei discipline.

După fixarea principiilor, urmează o parte aplicativă, în care se oferă posibilitatea întâlnirii figurilor „calde” ale vieţii spirituale, unde este subliniat rolul experienţei. Fiecare persoană umană este unică, iar în planul lui Dumnezeu, realizarea ei nu se înfăptuieşte după un şablon. De aceea i-a plăcut lui Dumnezeu să-i vorbească omului într-o manieră cu totul personală în diferite moduri (cf. Evr 1,1), aşteptând, totodată, din partea fiecăruia un răspuns cu totul personal. Iar răspunsul vine din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Modul de a trăi propria viaţă arată cel mai bine cum omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu.

Evanghelia după sfântul Marcu este una dintre cele mai fascinante scrieri din Noul Testament. Cartea se remarcă prin caracterul său narativ, concis şi prin atenţia acordată persoanei lui Isus.

Magnificat. Colecție de cântece bisericești. Ediția II

Această carte se vrea o introducere istorică și științifică la textele fondatoare ale civilizației iudeo-creștine; nu este vorba deci de o abordare confesională, și nici de o lucrare de spiritualitate. Prin urmare, dintr-un punct de vedere metodologic, această Introducere se străduiește să înțeleagă fiecare carte nu doar în coerența sa internă, ci și, mai ales, în funcție de istoria compoziției sale, precum și a contextului istoric în care a fost redactată. Vechiul Testament este un set de cărți care se referă permanent la istoria poporului lui Israel, și nu am putea înțelege cu adevărat textele biblice fără a le situa în contextul istoric al Levantului din primul mileniu.

Vreau sa înteleg cu cine ma casatoresc. Curs de pregatire umana pentru a intra în viata de familie

Pr. Irinel-Iosif Iosub este cunoscut deja cititorilor noștri atât ca poet, prin volumele de poezii publicate la Editura Sapientia, cât și ca bun vestitor al cuvântului dumnezeiesc, pe care îl explică și îl ilustrează, după exemplul Mântuitorului, prin diferite exemple, adaptate grupurilor de ascultători.

În 2020 a publicat volumul Pilde. Firimituri culese, în care a selectat 167 de pilde, pe care le-a grupat în 16 categorii. Dacă pildele din acest prim volum erau preluate din Sfânta Scriptură, din cărți de spiritualitate, din predicile altor preoți sau chiar de pe Internet, în volumul de față, intitulat Pilde. Un colț de pâine pentru suflet, pr. Irinel a încercat să creeze el însuși aceste pilde și să le însoțească cu o aplicație practică. Astfel, și în acest volum avem tot 167 de pilde, dar grupate în 19 categorii: Dumnezeu, educaţie, familia, moarte, judecată, credinţa, sacramente, înviere, suferinţă, responsabilitate, păcatul, Crăciunul, iertarea, viaţa consacrată, viaţa curată, iubire, rugăciune, sinceritate, fericire.

Citind aceste pilde, se poate nota cu ușurință intenția pedagogică, omiletică sau catehetică a autorului. De fapt, scopul final al oricărei pilde nu este simpla delectare a imaginației, ci educarea ascultătorilor în spiritul învățăturii de credință creștine.

Pildele publicate în acest volum sunt ordonate tematic, ca să fie mai ușor de găsit și folosit atât preoți, cât și de credincioși, pentru hrana proprie sau pentru a transmite adevărurile de credință. Consider că și aceasta o formă de caritate pastorală! Sperăm ca ele să le fie de folos cititorilor și să trezească și în alții dorința de împărtășire, după cum spunea sfântul Toma de Aquino: Contemplata aliis tradere! Dă și altora rodul contemplației tale!

Această carte a cunoscutului autor de spiritualitate, părintele Claudiu Dumea, ne ajută să cunoaștem, să prețuim și să iubim o realitate inseparabilă de numele de creștin – misterul crucii. „Crucea” a fost și este legată de suferință, de durere, de trudă… o înțelegere greșită a realității crucii face din creștinism ceva lipsit de atracție, de frumusețe, ceva de nedorit.

Însănătoșirea lumii

Dogmatica catolică. VIII. Viitorul creaţiei în Dumnezeu : escatologie

Gender. O ideologie noua distruge familia

În cruce este mântuirea!

A scrie despre Maria este o provocare cu multe obstacole. Sarcina autorului ar fi înlesnită doar dacă cea mai fascinantă şi, în acelaşi timp, cea mai misterioasă femeie din istorie ar fi redusă la nivelul unei simple tinere din mediul rural al satului numit Nazaret. În acest caz, folosindu-ne de descoperirile arheologice referitoare la condiţiile de viaţă ale locuitorilor din Galileea şi adăugând o doză potrivită de romantism social, am obţine deja rezultatul dorit: imaginea unei adolescente tipice pentru timpul respectiv, crescută într-un sat, puţin naivă, însă cu siguranţă foarte religioasă, probabil analfabetă, şi în a cărei cotidianitate visătoare apare neaşteptat supranaturalul sau, cel puţin, o sarcină nedorită.

A vorbi despre suferinta este un lucru extrem de greu. Discursul despre suferinta e una, suferinta traita, experimentata, e cu totul altceva, si cine este lovit de suferinta nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta. Si nu numai ca nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta, dar îsi da seama cât de zadarnice, cât de false sunt cuvintele oamenilor despre suferinta.

Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic

Lecționarul Roman în limba română apare sub egida Conferinței Episcopale Române și va fi tipărit în șase volume: 1. Timpul Adventului și Timpul Crăciunului; 2. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal; 3. Timpul de peste An, Săptămânile I-XVII; 4. Timpul de peste An, Săptămânile XVIII-XXXIV; 5. Sfinții; 6. Pentru Liturghiile rituale și votive, pentru Liturghiile celebrate în diferite necesități sau trebuințe, la Liturghiile pentru răposați.

Devotus. Carte de rugăciuni

Monografia satului Rotunda era de mult timp dorită şi chiar cu adâncă emoţie aşteptată de credincioşii catolici din această comunitate. Lucrarea de faţă reprezintă, de fapt, un omagiu adus generaţiilor de locuitori care au trăit în Rotunda de-a lungul timpului, dar şi un imbold pentru actuala generaţie de a perpetua valorile credinţei şi moştenirea spirituală primită de la înaintaşi.

Prezentul volum este publicat sub egida Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi este realizat de un grup de cercetători specializaţi în diferite instituţii academice ale capitalei Moldovei, sub coordonarea părintelui Ştefan Lupu.

Cartea Meditații zilnice s-a născut din dorinţa de a medita zilnic asupra cuvântului divin prezent în Sfânta Scriptură și propus de liturgia Bisericii. De aceea, în acest volum am inclus reflecții pentru fiecare zi din anul liturgic, așa cum este structurat el în ritul latin: Advent, Crăciun, Postul Mare, Timpul Pascal, Timpul de peste an, precum și pentru comemorările sfinților.

Stilul expresiv al acestei cărţi îţi cere să citeşti printre rânduri şi să te laşi îndrumat de intuiţia firească, puternică, luminoasă şi clară ce alcătuieşte textul de faţă. Intuiţia priveşte modul de funcţionare al revelaţiei lui Dumnezeu împlinite în Isus Cristos. Astfel, nu este vorba despre o comunicare a adevărului „căzut din cer” prin intermediul umanităţii asumate a Fiului. Revelaţia are de-a face mai mult cu evenimentul complet al lui Isus, şi anume cu umanitatea lui deosebită. Acest lucru înseamnă că ataşamentele, sentimentele şi felurile sale de a simţi lucrurile şi situaţiile sunt deja manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Şi viceversa: ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice se integrează în funcţionarea originară a umanităţii noastre, mai precis, în emoţii şi în sentimente, în ataşamente şi în legături, precum şi în acţiunile de bază care compun experienţa noastră faţă de lucruri. Altfel spus, Dumnezeu ne vorbeşte nu numai despre umanitatea lui Isus, ci se exprimă în umanitatea Fiului, şi chiar mai mult – şi poate chiar mai conform cu originalul –, Dumnezeu se descoperă în umanitatea lui Cristos, „simţind, suferind, reacţionând în faţa realităţii de fapt”. În această simţire, în sentimentele care se creează şi în reacţiile concrete, adevărul lui Dumnezeu prinde viaţă şi astfel „locuieşte” cu noi.

Modele pentru meditarea suferințelor și morții Domnului Nostru Isus Cristos pe cruce.

Evanghelia în viaţa copiilor. Omilii pentru Anul B

„Veniţi şi vedeţi Fontgombault… Oh, nu se va întâmpla nimic spectaculos. Dar inimile noastre se vor încălzi. Va sufla peste noi o graţie mică, misterioasă. Vom privi lumina care trece prin biserică, copacii livezii care dansează în vânt, călugării mergând în depărtare, spre coline. Cântecele gregoriene se vor ridica în înălţimile mistice. Vom fi nişte copii captivaţi de procesiunile splendide. Vom rămâne tăcuţi. Şi vom vedea frumosul, minunatul, blândul surâs al călugărilor”.

Cu aceste cuvinte Nicolas Diat începe Fericirea cea mare. Această carte este un îndemn la bucurie, un îndemn făcut nouă de a descoperi viaţa călugărilor pentru a ne ajuta să înţelegem pacea care-i caracterizează.

Vom pătrunde într-o lume atemporală, un oraş interzis, o societate ideală. Timp de un an, îi vom urmări pe benedictinii unei mănăstiri pierdute în Bas-Berry, de la fermă în refectoriu, din atelierele de artă în sălile de clasă, din infirmerie în casa de oaspeţi, din tipografie în bibliotecă, din biserică în clauzură, din sacristie în scriptorium.

Această existenţă limitată, pe care am putea să ne-o închipuim monotonă, este, în realitate, extraordinar de bogată.

Conduşi la Fontgombault prin peniţa evocatoare şi delicată a lui Nicolas Diat, nu vom mai fi aceeaşi închizând cartea şi porţile abaţiei.

YOUCAT - Biblia. Biblia Bisericii Catolice pentru tineri

Sunt bucuros că cititorul poate avea în mâini această culegere de gânduri spirituale ale regretatului Papă Benedict al XVI-lea. Titlul exprimă deja unul din aspectele cele mai caracteristice ale magisteriului şi ale însăşi viziunii despre credinţă a predecesorului meu: da, Dumnezeu este mereu nou pentru că El este izvor şi motiv de frumuseţe, de har şi de adevăr. Dumnezeu nu este niciodată repetitiv, Dumnezeu ne surprinde, Dumnezeu aduce noutate. Prospeţimea spirituală care transpare din aceste pagini o confirmă din plin.

Benedict al XVI-lea făcea teologie în genunchi. Argumentarea credinţei era făcută de el cu devoţiunea omului care s-a abandonat în întregime pe sine însuşi lui Dumnezeu şi care, sub conducerea Duhului Sfânt, căuta o pătrundere tot mai adâncă în misterul acelui Isus care l-a fascinat încă de când era tânăr.

 Volumul de fata nu are pretentia de a fi o tratare completa, o cercetare erudita sau specializata asupra fiecarui aspect al teologiei pastorale, ci vrea sa fie mai mult un instrument sau un manual pentru a introduce si a favoriza cercetarea si reflectia în acest domeniu, pentru a creste împreuna în constiinta de a împlini misiunea comuna primita de la Cristos cel înviat si în cautarea unei fidelitati tot mai mari fata de aceasta misiune.

Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).

Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.

Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.

Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină.

De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.

Viaţa lui Cristos

Cartea se deschide cu interviul Papei emerit Benedict al XVI-lea, prin care, acesta evocă plin de recunoștință amintirea personală despre predecesorul lui. Urmează apoi interviurile intitulate „În apartamentul Papei”, adică cu secretarii acestuia, cardinalul Stanislaw Dziwisz, monseniorul Mieczyslaw Mokrzycki, actual arhiepiscop de Leopoli, şi monseniorul Emery Kabongo Kanundowi. Urmează apoi interviurile „Prietenilor dintotdeauna” care l-au cunoscut şi l-au frecventat pe Wojtyła la Cracovia: episcopul Andrzej Maria Deskur (în prima călătorie a Papei în afara Vaticanului el a fost primul vizitat), prof. Stanislaw Grygiel, cardinalul Stanislaw Kazimierz Nagy și profesoara care a supravieţuit lagărelor naziste Wanda Poltawska. Sunt prezente şi interviurile luate colaboratorilor în Dieceza de Roma şi în Vatican: cardinalii Camillo Ruini, Angelo Sodano, Tarcisio Bertone; apoi monseniorul Pawel Ptasznik şi Joaquin Navarro-Valls, directorul Sălii de Presă Vaticane.

A crede. Invitatie la credinta catolica pentru femeile si barbatii secolului al XXI-lea

Francisc şi fraţii săi au schimbat faţa Bisericii în acea întorsură delicată a istoriei pe care a constituit-o secolul al XIII-lea. Sfântul din Assisi a fost un om excepţional, fără îndoială, care i-a fascinat pe cei care l-au întâlnit.

Magisteriul Papei Francisc este deosebit de sensibil la acuzele vechi şi noi, vizibile şi ascunse aduse cărnii lui Cristos şi a fraţilor săi. Cu siguranţă, sunt multe locurile biblice, tradiţionale şi teologice vizitate şi retuşate de el cu originalitate, însă dacă se vrea să se găsească „fundamentul” teologiei sale, aceasta este, fără îndoială, carnea, pe care el o vede drept inima a toate. Nu întâmplător, vorbind despre ea, foloseşte cu uşurinţă tonuri grave şi puternice; argumentând chiar cu avânt, asemenea aceluia al primilor scriitori creştini. De altfel, dacă este carnea inima a toate, a avea grijă de ea este problemă de viaţă şi de moarte… de toate.

Istoria Bisericii (secolele XVI-XX)

Volumul acesta a luat naştere din nenumăratele experienţe de umanism negat stigmatizate în multe ocazii de către papa Francisc. A făcut-o şi cu ocazia Crăciunului din 2014, adresându-se superiorilor Curiei Papale. Discursul său nu a fost unul ocazional sau legat de o sărbătoare. Iniţiativa autorilor apare deci cât se poate de oportună, căci ea le oferă cititorilor invitaţia de a reciti cuvintele papei şi de a le îmbogăţi cu referirile la oameni (Rosmini, Fogazzaro, Milani) care au iubit fără rezerve Biserica.

YOUCAT - Carte de rugăciuni pentru tineri

Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.

Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.

 Cartea este un studiu despre parintele Guanella, facut pe baza nu de izvoare si documente istorice, ci în lumina unei experiente traite si aprofundate launtric. Astfel, cartea îl prezinta pe parintele Guanella drept conquistador si fundador al unei împaratii ce depaseste toate frontierele, împaratia „fiilor buni”, cu toate peripetiile pe care le presupune o astfel de aventura. De asemenea, cartea ne ajuta sa descoperim în parintele Guanella un muncitor simplu, hotarât si aproape încapatânat, ca taranii din Castiglia, care si astazi stiu sa înfrunte atâtea greutati cu privirea îndreptata catre Cerul „Providenta”. Nu-i lipseste nici o oarecare orientare mistica si un discret simt al umorului.

Wilhem Dancă

De câte ori nu ne-am hotărât, în preajma Postului Mare, că vom trăi acest post diferit. Ne-am spus că de această dată chiar vom respecta, pe tot parcursul postului, deciziile pe care le-am luat la început! Am vrea să trăim mai profund Pătimirea lui Isus, să fim mai consecvenţi în rugăciune, în fapte bune, am vrea ca aceste câteva săptămâni să ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să ne facă oameni mai buni.

Nu ştim dacă acest jurnal va reuşi să atingă un scop atât de măreţ, dar poate va fi măcar un pas mic spre îndeplinirea lui. Este presărat cu îndrumări şi provocări zilnice, dar să le luăm doar ca pe nişte sugestii şi nu ca pe obligaţii. Să ne simţim liberi să îl folosim cum credem noi că ne ajută mai mult! Fie că scriem, sau desenăm, sau doar ne gândim, însuşi faptul de a deschide acest jurnal în fiecare zi din timpul Postului Mare va fi un mic sacrificiu de timp adus Tatălui, o mică rugăciune, un mic gând trimis spre Cer. Iar la sfârşit să ne vedem cu bucurie în ziua Învierii… poate chiar un pic mai buni! 

De ce mi-e teamă să-ţi spun cine sunt

Evanghelia în viaţa copiilor, Anul C

Parcurgând paginile cărţii, apare realitatea unei mărturii excepţionale de credinţă ce a implicat sute de mii de femei şi bărbaţi ucişi pentru că au aparţinut Bisericii. Este un fapt evident al istoriei recente a Bisericii persecutate, care a unit şi uneşte creştinii din fiecare Biserică şi confesiune şi este transmis ca punct de referinţă al memoriei lor, aşa cum apare din cuvintele sfântului Papă Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Tertio millennio adveniente: „În secolul nostru (sec. XX) au revenit martirii, adesea necunoscuţi, «soldaţi necunoscuţi» ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât posibil, mărturiile lor nu trebuie pierdute în Biserică”. Pentru aceasta, Papa a lansat o invitaţie: „Este necesar ca Bisericile locale să facă totul pentru a nu lăsa să piară memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară”.

Ecumenism

Suferinţa lui Dumnezeu

Această carte este despre transformarea spirituală. Ca scriitor şi editor, am petrecut mai mult de zece ani lucrând cu unii dintre cei mai mari îndrumători spirituali ai timpului nostru – de la papi la preoţi, călugări, guru, oameni de ştiinţă sau experţi în dezvoltare personală – şi căutând în propria mea viaţă pe „Dumnezeu în toate lucrurile”, după cum ar spune sfântul Ignaţiu. Am ajuns să observ că totul are o componentă spirituală: serviciul nostru, familia, relaţiile, suferinţa, finanţele, sănătatea, emoţiile, dezamăgirile, bucuriile şi tristeţile. Iubirea pe care o simţi pentru soţul sau soţia ta este spirituală. Teama pe care o simţi când vezi extrasul de cont este spirituală. O sarcină neaşteptată este spirituală. Anxietatea pe care o simţi când te îngrijorezi pentru fiul tău adolescent şi prietenii lui este spirituală, şi la fel sunt relaţiile uneori tumultoase pe care le ai cu prietenii şi colegii tăi. Există un element spiritual chiar şi într-un conflict politic, în revoluţiile sociale, în mediul înconjurător, până şi în acel nemernic de la magazin care te-a lovit cu căruciorul şi apoi a fost nepoliticos cu vânzătorul trudit de la casă. După cum ne învăţa sfântul Ignaţiu, viaţa spirituală nu este ceva separat de realitatea noastră zilnică: ea este în tot ceea ce ne înconjoară şi în toţi cei pe care îi întâlnim. Deci până şi micile schimbări pe care le facem în viaţa noastră exterioară – de exemplu, cât de mult dormim sau cum reacţionăm la problemele de la serviciu sau de acasă – pot avea un mare impact în viaţa noastră interioară. Şi viceversa.