Conștiintă, libertate și morală

Iată, aşadar, un eseu valoros despre ceea ce aş numi o teologie solidă tranzitivă, inspirată de o exegeză biblică actualizată în mod adecvat în limpezirea implicaţiei sale antropologice şi bine echipată în ceea ce priveşte instrumentele sale; pe bună dreptate angajantă, dar care nu dispreţuieşte o formă lizibilă. Altfel spus, o gândire în credinţă şi în jurul credinţei, capabilă să-şi facă pe deplin simţit impactul pastoral intraeclezial, în timp ce face să se remarce instanţa teologală originală şi vena teologică tainică (dar nu prea mult) a experienţei ecleziale. Teza deloc mascată a acestor pagini este convingerea că viaţa creştină obişnuită, înţeleasă istoric şi nu în mod abstract, este cea care dă de gândit credinţei, provocând o nouă luare-aminte şi un efort de gândire care poate şi chiar (trebuie) să se ridice la rigoarea unor niveluri teoretice cât mai difuze, niciodată însă detaşate de scopul lor de a se revărsa asupra vieţii, reformând-o mai mult sau mai puţin direct. Prin urmare, nu o teologie diluată de utilitarisme pripite şi oportuniste, ci una de care omul să se poată bucura, în timp ce luminează pliurile cele mai tainice ale legăturilor originare trăite dintotdeauna, dar niciodată suficient de cunoscute şi apreciate.

Suferinţa lui Dumnezeu

În analiza sa, pr. Dumea este conştient şi de faptul că Psaltirea este şi un text poetic ce trebuie supus unei analize istorico-critice. Cartea Psalmilor se prezintă ca un şantier pentru critica textuală, din cauza transmiteri sale seculare şi relativelor sale modificări şi chiar degenerări. Se prezintă şi ca un laborator filologic fie datorită disparităţii cronologice în compunerea diferitelor versuri, fie datorită caracteristicilor lexicale foarte diferite, fie datorită trecerilor de la originalul ebraic la traducerea Septuagintei şi la textul final masoretic vocalizat. Din acest motiv, pr. Claudiu îmbină reflecţiile personale cu comentariile făcute de diferiţi părinţi ai Bisericii, exegeţi consacraţi şi chiar poeţi care au căutat să pătrundă mai adânc sensul şi conţinutul psalmilor.

Monografia satului Rotunda era de mult timp dorită şi chiar cu adâncă emoţie aşteptată de credincioşii catolici din această comunitate. Lucrarea de faţă reprezintă, de fapt, un omagiu adus generaţiilor de locuitori care au trăit în Rotunda de-a lungul timpului, dar şi un imbold pentru actuala generaţie de a perpetua valorile credinţei şi moştenirea spirituală primită de la înaintaşi.

Prezentul volum este publicat sub egida Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi este realizat de un grup de cercetători specializaţi în diferite instituţii academice ale capitalei Moldovei, sub coordonarea părintelui Ştefan Lupu.

Reflecțiile cardinalului Anastasio Ballestrero dezvoltă ceea ce subliniază și Directoriul despre evlavia populară şi liturgie: „De-a lungul secolelor, mai ales cele recente, reflecţia eclezială a scos în evidenţă virtuţile sfântului Iosif, între care strălucesc: credinţa, care în el s-a tradus în adeziune deplină şi curajoasă la proiectul mântuitor al lui Dumnezeu; ascultarea sârguincioasă şi tăcută faţă de manifestările voinţei sale; iubirea şi respectarea fidelă a Legii, evlavia sinceră, tăria în încercări; iubirea feciorelnică faţă de Maria, exercitarea necesară a paternităţii, ascunderea activă” (nr. 219).

Volumul, coordonat de ÎPS Aurel Percă, oferă cititorului o retrospectivă a vizitei Sfântului Părinte Papa Francisc la Iași, 1 iunie 2019, pe baza fotografiilor realizate cu multă măiestrie de dl Adrian Cuba, fotograf oficial în timpul vizitei, și organizate grafic după proiectul dnei prof. Ligia-Magda Sficlea.

YOUCAT

Ce vreau eu este iubirea. Un itinerar biblic

În această carte, ne-am străduit, gravând portretele, să răzuim ghipsul în care unii i-au pus pe aceşti înaintaşi, împiedicându-i să respire, să trăiască, să fie ei înşişi. Preocuparea noastră a fost să regăsim omul – care, uneori, face să vibreze textul, ori să cadă o lacrimă –, cu sensibilitatea şi inteligenţa sa puse de credinţă în slujba evangheliei.

A vorbi despre suferinta este un lucru extrem de greu. Discursul despre suferinta e una, suferinta traita, experimentata, e cu totul altceva, si cine este lovit de suferinta nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta. Si nu numai ca nu mai are chef sa tina discursuri despre suferinta, dar îsi da seama cât de zadarnice, cât de false sunt cuvintele oamenilor despre suferinta.

Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină.

De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.

Cum vor să fie înțelese povestirile?
La școală și în studiu am învățat: Povestirile vor să fie întrebate asupra semnificației lor. Dacă poți formula concis sensul unei povestiri, ai înțeles povestirea. Mă îndoiesc dacă este așa. Observarea zilnică a poveștilor de zi cu zi ne învață că povestirile sunt (vor să fie) înțelese mai mult prin povești decât prin enunțuri referitoare la sensul lor. Povestirile cheamă povestiri similare. Povestiri auzite mă învață să istorisesc povestirile mele. Povestirile vor să mă joc cu ele și să le traduc în joacă în lumea mea vie. Acest lucru se aplică și, sau cu atât mai mult povestirilor biblice. De aceea aici ne jucăm cu povești biblice. Și merită amintit că jocul poate fi ceva foarte serios.

A crede. Invitatie la credinta catolica pentru femeile si barbatii secolului al XXI-lea

Ediţia de faţă a studiului despre teologia istoriei la sfântul Bonaventura reprezintă traducerea tezei de abilitare a lui Joseph Ratzinger, acceptată în anul 1957 de către comisia Facultăţii de Teologie a Universităţii „Ludwig-Maximilian” din München şi publicată în anul 1959. Drumul acestei cercetări referitoare la gândirea lui Bonaventura este însă unul foarte amplu, iar în spatele său se află o adevărată dramă. Ratzinger avea să dedice un întreg capitol „dramei abilitării” în volumul său de memorii publicat cu titlul Aus meinem Leben. Erinnerungen, 1927-1977 [Din viaţa mea. Amintiri, 1927-1977]. Doctor în teologie din anul 1953, cu o teză intitulată Poporul şi casa lui Dumnezeu în doctrina lui Augustin despre Biserică, publicată apoi un an mai târziu, Ratzinger decide, la îndemnul profesorului său coordonator, Gottlieb Söhngen, ca în continuarea acestei prime cercetări în domeniul teologiei patristice să se aplece şi asupra gândirii teologice medievale.

Însănătoșirea lumii

Francisc şi fraţii săi au schimbat faţa Bisericii în acea întorsură delicată a istoriei pe care a constituit-o secolul al XIII-lea. Sfântul din Assisi a fost un om excepţional, fără îndoială, care i-a fascinat pe cei care l-au întâlnit.

Răsfoind această carte, vom avea posibilitatea să (re)descoperim viaţa Fericitului Anton Durcovici în diverse evenimente din trecerea sa prin această viaţă pământească. Însă consider că, mai mult decât un simplu aspect istoric, această carte vrea să ne dea o lecţie de credinţă, prezentându-ne diverse aspecte ale vieţii spirituale a seminaristului, preotului şi episcopului Anton Durcovici.

Evanghelia după sfântul Marcu este una dintre cele mai fascinante scrieri din Noul Testament. Cartea se remarcă prin caracterul său narativ, concis şi prin atenţia acordată persoanei lui Isus.

Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).

Sunt bucuros că cititorul poate avea în mâini această culegere de gânduri spirituale ale regretatului Papă Benedict al XVI-lea. Titlul exprimă deja unul din aspectele cele mai caracteristice ale magisteriului şi ale însăşi viziunii despre credinţă a predecesorului meu: da, Dumnezeu este mereu nou pentru că El este izvor şi motiv de frumuseţe, de har şi de adevăr. Dumnezeu nu este niciodată repetitiv, Dumnezeu ne surprinde, Dumnezeu aduce noutate. Prospeţimea spirituală care transpare din aceste pagini o confirmă din plin.

Benedict al XVI-lea făcea teologie în genunchi. Argumentarea credinţei era făcută de el cu devoţiunea omului care s-a abandonat în întregime pe sine însuşi lui Dumnezeu şi care, sub conducerea Duhului Sfânt, căuta o pătrundere tot mai adâncă în misterul acelui Isus care l-a fascinat încă de când era tânăr.

Societatea modernă se află într-un proces de profunde schimbări sociale, economice, culturale, politice şi chiar religioase. Iar aceste „transformări ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult decât alte instituţii”. Pe de altă parte, este adevărat că şi transformările din interiorul familiei au repercusiuni asupra „marii familii umane”, societatea: „Binele persoanei şi al societăţi umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”. De aceea, societatea nu poate să nu manifeste un interes viu faţă de problemele actuale ale familiei.

Directoriu omiletic

Prezentul ritual este reeditarea revizuită a ediției în limba română din 1977, realizată după a doua ediție tipică (1973). Revizuirea a fost făcută de Episcopia Romano-Catolică de Iași, ținând seama și de adaosurile ulterioare ale Congregației pentru Cultul Divin.

Etatizarea educaţiei

Această carte este o invitaţie să ne aşezăm la picioarele lui Isus, Marele nostru Preot, pentru a lăsa ca preoţia noastră să fie reînnoită. La picioarele lui, pe urmele lui, noi învăţăm să fim preoţi, să ne lăsăm desăvârşiţi după chipul şi asemănarea sa şi să intrăm pe deplin în misterele creştine pe care le celebrăm cu credinţă.

Conform sfântului Francisc din Assisi, această carte ar vrea să vă conducă la o convertire profundă, la a purta, ca el, în trupul vostru, stigmatele lui Cristos, şi, după cum a spus el, să adoptaţi ca regulă de viaţă „hotărârea de a respecta în totalitate sfânta evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”.

Cardinal Robert Sarah

6Întelepciunea unui sarac

Only you. Da-i iubirii o sansa

Umilinţa lui Dumnezeu

 Cartea este un studiu despre parintele Guanella, facut pe baza nu de izvoare si documente istorice, ci în lumina unei experiente traite si aprofundate launtric. Astfel, cartea îl prezinta pe parintele Guanella drept conquistador si fundador al unei împaratii ce depaseste toate frontierele, împaratia „fiilor buni”, cu toate peripetiile pe care le presupune o astfel de aventura. De asemenea, cartea ne ajuta sa descoperim în parintele Guanella un muncitor simplu, hotarât si aproape încapatânat, ca taranii din Castiglia, care si astazi stiu sa înfrunte atâtea greutati cu privirea îndreptata catre Cerul „Providenta”. Nu-i lipseste nici o oarecare orientare mistica si un discret simt al umorului.

Wilhem Dancă

Am simţit inima lumii bătând

Vreau sa înteleg cu cine ma casatoresc. Curs de pregatire umana pentru a intra în viata de familie

Analiza a două concepte religioase (reîncarnarea şi învierea) cu instrumentele filosofiei se poate constitui ca un exerciţiu aplicativ al filosofiei religiei. După cum sugerează numele acestei discipline, ea se vrea o explorare filosofică a conceptelor religioase ce împinge capacitatea de cunoaştere a raţiunii până la limitele ei. Filosofia religiei ne arată că omul religios, cel care afirmă şi îşi asumă o credinţă religioasă, nu poate nega aportul raţiunii la formularea credinţei sale. Ioan Paul al II-lea a mers până acolo încât a numit credinţa şi raţiunea „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Urmând tradiţia Bisericii, nu trebuie să alungăm filosofia dintre instrumentele care ne ajută să ne formulăm credinţa. Să ne amintim că în formularea dogmei Sfintei Treimi, părinţii capadocieni au „împrumutat” conceptele filosofice de ousia şi hypostasis din neoplatonism, filosofia vremii lor. Până la Descartes, Europa creştină nici nu a avut filosofi în înţelesul actual al cuvântului, care să gândească şi să scrie din afara unui context teologic. Numai începând cu Descartes am asistat la „emanciparea” filosofiei din starea de aşa-zisă „slujnică a teologiei”. În ceea ce-l priveşte pe omul religios al religiilor orientale, care susţin conceptul reîncarnării, este evident faptul că Orientul nici măcar nu a căutat un divorţ al celor două metode de cunoaştere, filosofică şi religioasă, probabil din cauză că nu a avut un Dumnezeu suprem personal din „tirania” căruia să se elibereze.

În omilia pe care a ținut-o la Nazaret (14 mai 2009), cu ocazia pelerinajului său în Țara Sfântă, Papa Benedict al XVI-lea spunea că „Toţi trebuie să ne întoarcem la Nazaret… Miracolul Întrupării ne provoacă mereu din nou pentru a ne deschide priceperea către posibilităţile nelimitate ale puterii transformatoare a lui Dumnezeu şi a iubirii sale pentru noi, precum şi la dorinţa lui de a fi unit cu noi. Aici a devenit om Fiul lui Dumnezeu, generat înainte de toată eternitatea, şi astfel ne-a permis nouă, fraţilor şi surorilor sale, să participăm la filiaţiunea sa divină”. Apoi va adăuga: „Când reflectăm asupra acestui mister plin de bucurie, ni se oferă speranţă, speranţa sigură că Dumnezeu va continua să intervină în istoria noastră”.

Acest volum este o încercare modestă de a-i însoţi pe toţi cei care doresc să răspundă iubirii lui Dumnezeu printr-o viaţă plină, fericită şi rodnică, înflorind în fericirea veşnică de a-l contempla. El s-a născut din dorinţa de a-i ajuta să parcurgă o călătorie interioară de ascensiune spirituală şi să se deschidă la bucuria unei întâlniri care să le schimbe viaţa. Aceste rânduri emană dintr-o inimă deschisă la evanghelia şi la Persoana lui Isus Cristos, cu dorinţa de a provoca aceeaşi deschidere în cititor, ajutându-l să intre în sine însuşi, în locul prezenţei intime a lui Dumnezeu, şi dându-i efortului său de convertire un caracter tangibil, să-i indice drumul de urmat şi mijloacele concrete pentru a-l repune pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale esenţiale.

Rugăciuni pentru bolnavi

Încercări şi mângâieri ale preotului

Lecționarul Roman în limba română apare sub egida Conferinței Episcopale Române și va fi tipărit în șase volume: 1. Timpul Adventului și Timpul Crăciunului; 2. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal; 3. Timpul de peste An, Săptămânile I-XVII; 4. Timpul de peste An, Săptămânile XVIII-XXXIV; 5. Sfinții; 6. Pentru Liturghiile rituale și votive, pentru Liturghiile celebrate în diferite necesități sau trebuințe, la Liturghiile pentru răposați.

Cred în Dumnezeu

Una din cele mai importante figuri ale catolicismului, care, alaturi de sfântul Francisc din Assisi, a revolutionat Biserica Catolica din secolul al XIII-lea, este si sfânta Clara din Assisi. O viata de credinta traita alaturi de maestrul ei, Saracutul din Assisi, dar mai ales de Maestrul tuturor, Isus Cristos.

    O biografie a sfintei din Assisi apare acum si în limba româna gratie efortului pr. Eduard Ferent. Sfânta Clara din Assisi s-a nascuta în anul 1194, facând parte din primul grup al discipolilor sfântului Francisc. Cartea care cuprinde biografia ei se deschide cu o „Prezentare” facuta de surorile clarise din manastirea „Sfânta Maria a îngerilor” din Roman, prezentare care începe cu frumosul îndemn al sfintei: „Fixeaza-ti mintea în oglinda eternitatii, stabileste-ti sufletul în stralucirea gloriei, dedica-ti inima chipului fiintei dumnezeirii si transforma-te total, prin contemplatie, în chipul lui Dumnezeu”.

Această carte, tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor, prin cele 50 de imagini, îl propune pe Isus ca model demn de urmat. Caracterul lui Isus, chiar dacă uneori lasă o urmă de mister, ne arată cum anume trebuie trăită viaţa pentru a-i da un sens autentic creștin. Temele propuse vor să deschidă larg orizonturile vieţii noastre, captată uneori de propriile probleme şi mai puţin orientată spre binele comun.

Cartea se prezintă ca un mic tratat de spiritualitate a cărui menire este de „a deschide ochii celor orbiți” de numeroasele interpretări greșite ale libertății care circulă în epoca contemporană. „Dorim ca această carte să fie un ajutor pentru cei care vor sa fie deschiși spre minunatele înnoiri interioare pe care Sfântul Duh vrea sa le aducă în inimile noastre, pentru a ajunge astfel la glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu” (Jacques Philippe, Introducere)

Ţinând în mână această lucrare, rod al cercetărilor efectuate de domnul dr. Dănuţ Doboş, trebuie să fim conştienţi de importanţa subiectului în studiu şi de marele pas făcut în vederea constatării martiriului părintelui Dumitru Matei şi a ridicării acestuia la cinstea altarelor. Chiar dacă peste dosarele păstrate în Arhivele Securităţii române praful s-a aşezat în strat gros, iar indolenţa forurilor politice abilitate de a anula condamnările nedrepte din perioada comunistă se menţine încă, este datoria Bisericii de a sufla peste jarul care mocneşte şi a aprinde memoria istorică a mărturisitorilor credinţei şi a martirilor ei. Nu putem lăsa ca indiferenţa să ia locul curajului asumării unui asemenea demers istoric şi spiritual, cu toate jertfele şi riscurile abordării unui subiect atât de sensibil şi istovitor, care are menirea de a oferi generaţiei de astăzi un model de preot ce şi-a oferit toată disponibilitatea slujirii semenilor aflaţi în dificultate, atât în parohiile unde a activat, cât şi pe câmpul de luptă, în spitale, în cantine sociale, în case filate de securişti… şi chiar în închisoare.

Acest Directoriu pentru cateheză se situează într-o continuitate dinamică cu cele două care l-au precedat. La 18 martie 1971, Sfântul Paul al VI-lea aproba Directoriul catehetic general, redactat de Congregaţia pentru Cler. Acel Directoriu se califica pentru a da o primă aranjare învăţăturii reieşite de la Conciliul al II-lea din Vatican (cf. CD 44). Nu se poate uita că Sfântul Paul al VI-lea considera toată învăţătura conciliară ca "marele catehism al timpurilor moderne".

Fericitul Ieremia Stoica din Valahia

Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate. Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.

Scopul acestei cărţi: să ne ajute să ne trăim viaţa în Duhul lui Dumnezeu. Cred cu tărie că Dumnezeu doreşte să fie mai prezent în viaţa fiecăruia dintre noi şi, de multe ori, nu apreciem acest lucru sau nu îl recunoaştem. Rugăciunea mea este ca această carte să ne ajute să ne întâlnim cu Duhul mai des şi în mai multe moduri. Fie că este vorba de Sacramente, de Scriptură, de rugăciune, de familie, de muncă sau în timp ce facem cumpărături la mallul din apropiere, Dumnezeu doreşte să ne angreneze. De fiecare dată când îl întâlnim pe Dumnezeu, avem posibilitatea de a fi schimbaţi, iertaţi, restauraţi, umpluţi şi eliberaţi. Suflarea lui Dumnezeu dă viaţă spiritelor noastre obosite.

Pr. Dave Pivonka

La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu „Rugăciunea credincioșilor”, numită și Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viață acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spațiu amplu credincioșilor, adică celor botezați, și simțirii lor cu Biserica. Credincioși prezenți la celebrarea euharistică își exercită astfel funcția lor preoțească și se roagă pentru toți oamenii.

Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013. Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte. Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.

Stilul expresiv al acestei cărţi îţi cere să citeşti printre rânduri şi să te laşi îndrumat de intuiţia firească, puternică, luminoasă şi clară ce alcătuieşte textul de faţă. Intuiţia priveşte modul de funcţionare al revelaţiei lui Dumnezeu împlinite în Isus Cristos. Astfel, nu este vorba despre o comunicare a adevărului „căzut din cer” prin intermediul umanităţii asumate a Fiului. Revelaţia are de-a face mai mult cu evenimentul complet al lui Isus, şi anume cu umanitatea lui deosebită. Acest lucru înseamnă că ataşamentele, sentimentele şi felurile sale de a simţi lucrurile şi situaţiile sunt deja manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Şi viceversa: ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice se integrează în funcţionarea originară a umanităţii noastre, mai precis, în emoţii şi în sentimente, în ataşamente şi în legături, precum şi în acţiunile de bază care compun experienţa noastră faţă de lucruri. Altfel spus, Dumnezeu ne vorbeşte nu numai despre umanitatea lui Isus, ci se exprimă în umanitatea Fiului, şi chiar mai mult – şi poate chiar mai conform cu originalul –, Dumnezeu se descoperă în umanitatea lui Cristos, „simţind, suferind, reacţionând în faţa realităţii de fapt”. În această simţire, în sentimentele care se creează şi în reacţiile concrete, adevărul lui Dumnezeu prinde viaţă şi astfel „locuieşte” cu noi.

„Codul de drept canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme, pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumneiezescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi administrarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate”, spunea fericitul Papă Ioan Paul al II-lea în Constituţia apostolică Sacrae disciplinae leges, prin care a promulgat noul Codex Iuris Canonici al Bisericii Romano-Catolice, la 25 ianuarie 1983.

Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic

Istoria Bisericii (secolele XVI-XX)

De câte ori nu ne-am hotărât, în preajma Postului Mare, că vom trăi acest post diferit. Ne-am spus că de această dată chiar vom respecta, pe tot parcursul postului, deciziile pe care le-am luat la început! Am vrea să trăim mai profund Pătimirea lui Isus, să fim mai consecvenţi în rugăciune, în fapte bune, am vrea ca aceste câteva săptămâni să ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să ne facă oameni mai buni.

Nu ştim dacă acest jurnal va reuşi să atingă un scop atât de măreţ, dar poate va fi măcar un pas mic spre îndeplinirea lui. Este presărat cu îndrumări şi provocări zilnice, dar să le luăm doar ca pe nişte sugestii şi nu ca pe obligaţii. Să ne simţim liberi să îl folosim cum credem noi că ne ajută mai mult! Fie că scriem, sau desenăm, sau doar ne gândim, însuşi faptul de a deschide acest jurnal în fiecare zi din timpul Postului Mare va fi un mic sacrificiu de timp adus Tatălui, o mică rugăciune, un mic gând trimis spre Cer. Iar la sfârşit să ne vedem cu bucurie în ziua Învierii… poate chiar un pic mai buni! 

Să recunoaștem defecțiunea din noi înseamnă să ne opunem mesajului pe care ni-l transmite societatea. Confruntată cu întrebarea „Ce e în neregulă cu tine?”, societatea răspunde mereu: „Nimic. Nimic nu e în neregulă cu tine. Ești perfect exact așa cum ești”. Și dacă eşti sincer cu tine, probabil gândeşti: Serios?! Ai petrecut ceva timp cu mine?

Eu, unul, am petrecut timp cu mine, şi ştiu că mantra „Eşti perfect exact aşa cum eşti” este pur şi simplu falsă. Şi nu-i nici măcar aproape de adevăr!

Unul dintre cele mai evidente adevăruri în viaţă este: „Nu sunt bine”. Mesajul societăţii – „Eu sunt bine, tu eşti bine” – e ceea ce eşti nevoit să spui când nu ştii ce să faci cu o inimă şi o lume care s-au destrămat.

Prin tot ceea ce a venit să ducă la îndeplinire pentru noi, Isus ne spune nouă şi acestei lumi destrămate:

„Nu, nu eşti perfect, dar voi lupta pentru tine, ca să fii al meu”.

„Nu, nu eşti perfect, dar meriţi să îmi dau viaţa pentru tine, în imperfecţiunea ta”.

„Da, această lume s-a destrămat. Vin în această lume ca să repar ceea ce s-a deteriorat”.

Această lume nu este perfectă. Iar noi nu suntem perfecţi. Dar „imperfect” nu înseamnă neiubit.

Evanghelia în viaţa copiilor, Anul C

Revoluţia globală a sexualităţii

Dragă prietene, suntem pe cale să pornim într-o călătorie care îți va schimba viața. A ne apropia de sfântul Iosif este unul dintre harurile lui Dumnezeu. Parcurgând cele 33 de zile de pregătire și consacrare sfântului Iosif, vei dobândi mari binecuvântări. Sfântul Maximilian Kolbe, cu ceva timp în urmă, se întreba: „Cine ești tu, o, Neprihănit Zămislită?” El a căutat să răspundă la această întrebare prin predică, scrieri și apostolat dedicate consacrării mariane. Astăzi, asemenea lui, mulți își pun întrebarea: „Cine ești tu, sfinte Iosif?” Consacrarea la sfântul Iosif caută să răspundă la această întrebare oferindu-i Bisericii o reînnoire a modului în care este înțeles și apreciat marele sfânt Iosif.

Părintele Rafael Friedrich - mărturisitor al credinţei într-o ţară comunistă

Despre ce e vorba în această carte? Brandon Vogt, autor american pasionat de transmiterea credinţei, mai ales prin mijloacele de comunicare socială, aduce în prim-plan o realitate dureroasă a Bisericii Americane: numărul crescând al tinerilor care părăsesc Biserica. Cu ani în urmă, autorul a făcut acest drum, dar în direcţie inversă: el a intrat în Biserica Catolică, fiind astăzi tată a şapte copii. Autorul gândeşte că primii care pot interveni pentru a salva situaţia sunt părinţii. Structurând cartea în trei părţi, acesta ne invită mai întâi să înţelegem motivele pentru care aceştia părăsesc Biserica. Abia apoi, în partea a doua, ne propune un plan operativ, sugerând modele concrete de acţiune. În partea a treia, Brandon sintetizează răspunsuri pentru obiecţiile principale ridicate de tinerii care pleacă din Biserică. Suplimentar, am adăugat un chestionar pe marginea conţinutului, util pentru reflecţia personală, realizat de Institutul Word on fire şi menit să provoace o schimbare de atitudine.

Această cărticică este adresată părinților, nașilor și nașelor care sunt pe punctul de a lua parte la botezul propriului fiu sau propriei fiice, finului sau finei.

Fiecare gest, fiecare semn, aproape fiecare cuvânt comunică ceva profund despre sacramentul din care se naște viața creștină, comunică ceva despre rodul efortului primelor comunități de a traduce în simboluri perceptibile misterul omului care primește de la Cristos o viață nouă. În mod înțelept, Biserica a continuat, de-a lungul secolelor, să utilizeze acest frumos simbolism grăitor bărbaților și femeilor din toate timpurile. Bogăția sa este de o așa natură încât nu este ușor să fie transmisă în timpul limitat al unei întâlniri catehetice.