Fără a minimaliza sau exagera importanța cărții, putem vorbi despre un adevărat eveniment editorial din mai multe puncte de vedere. În primul rând, dacă ne referim la valoarea documentară, cartea de față reprezintă una din cele mai complexe și complete mărturii cu privire la torturile la care au fost supuși preoții catolici și greco-catolici în timpul regimului comunist. Având în vedere că mărturiile preoților care au suferit în timpul regimului comunist sunt, de cele mai multe ori, laconice (preoții preferând mai degrabă să pună accent pe trăirea credinței decât pe martiriul suferit - considerându-l un dat firesc de la Dumnezeu), este datoria morală a celor ce pot da mărturie despre astfel de fapte să nu lase ca uitarea să se aștearnă peste această pagină neagră din istoria României. Apoi, pentru că tot mai des auzim că „se trăia mai bine pe timpul comuniștilor”, cartea de față propune o altă perspectivă a „binelui” comunist, un „bine” în care libertatea de exprimare și de trăire a credinței era considerată crimă de înaltă trădare. Din punct de vedere literar, cartea este remarcabilă din două motive. Pentru că e scrisă chiar de fratele părintelui Gheorghe Dumitraș, cititorul s-ar putea aștepta la o doză de subiectivism care ar putea influența firul narațiunii, făcându-l să cadă într-un patetism derizoriu. Surpriză! Vasile Dumitraș a împăcat perfect calitatea de frate al părintelui Gheorghe Dumitraș cu cea de povestitor, a știut exact când să apropie cititorul și când să ia distanță față de evenimentele descrise în așa fel încât să nu altereze realitatea cu exagerări inutile și false. Cartea de față dă senzația unui strigăt ținut prea mult timp în piept sau, dacă vreți, în subteran, iar apariția ei vine ca o eliberare a acelei voci din tenebrele închisorilor și minelor de plumb, voce cu care părintele Gheorghe Dumitraș alina suferințele celor închiși, de Crăciun sau de Paști. Născut în 1923, în satul Nisiporești, Neamț, Gheorghe Dumitraș a urmat cursurile Seminarului Franciscan din Hălăucești, iar după ce este hirotonit preot, în 1948 este trimis la Oradea pentru însușirea ritului oriental. În 1949 începe studiul la Conservatorul din București, unde este arestat. În 1952, în celebrul proces al „lotului Todea”, este condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru crime de înaltă trădare. Este eliberat în 1964, pentru ca, un an mai târziu, la numai 42 de ani, să treacă la cele veșnice. Aceasta este istoria, în câteva cuvinte, a vieții unui om. Însă orice om are o poveste, iar povestea lui - așa cum ne e descoperită în paginile acestei cărți, e una din acele povești care te face să-i mulțumești pentru că, în drumul tău spre nicăieri, te-a lăsat să treci prin viața lui. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate nici implicațiile sociale ale acestei cărți, pentru că paginile acesteia atrag atenția asupra unei răni care nu s-a închis nici după aproape 30 de ani de la căderea comunismului: redeschiderea Procesului comunismului și redarea bunurilor confiscate către cultele religioase care au avut de suferit de pe urma prigoanei. Într-o societate în care au devenit o modă protestele și haștag-urile care îndeamnă la rezistență, cartea de față ar putea constitui, cu ușurință, un punct de pornire pentru un alt fel de haștag: reabilitare morală sau recunoașteți public martirii întru credință.