După ce a debutat, în 2018, cu volumul „Suflet hoinar”, apărut la editura Serafica în colecția Poezie, în 2019, Sergiu Cătălin Abalintoaie recidivează cu o nouă carte de poezii: „Trandafirul galben”. De la început, trebuie să precizăm că, dacă am lua în considerare contextul literar actual, în momentul de față asistăm la o adevărată inflație – în ceea ce privește piața cărții de poezie – de autori. Uneori, poate fi un lucru bun, dar ce e dezarmant și dezamăgitor este faptul că majoritatea scriitorilor de poezie încearcă să se impună printr-un stil sau altul, încearcă să-și găsească locul, încolonându-se în pluton în curentele literare de care se vorbește tot mai des în ultima perioadă: postmodernismul, fracturismul, douămiismul, post douămiismul, existențialismul, mizerabilismul, etc. Cele mai multe voci poetice se pierd pe drum, iar cititorul de poezie rămâne frustrat pentru că aceste curente nu pun la îndemână și mijloacele necesare pentru a tria adevărata poezie de maculatură. Mai există o cutumă potrivit căreia poezia bună, în ziua de azi, e scrisă doar de elitele literaturii. Ce-l determină pe Sergiu Cătălin Abalintoaie să publice un nou volum? Ei bine, el nu dă din coate pentru un loc în manualele de literatură, nu vânează premii sau recenzii pozitive. Cel mult, dă din coate pentru propria existență. Și fără să vrea, demonstrează că poezia nu e scrisă numai de elite culturale. După șase ani ascuns sub o mască de sudor în Italia, în prezent este ascuns în spatele unui volan de tir, transformând singurătatea drumurilor lungi în versuri. Iar „sufletul hoinar” i-a devenit un alter-ego, un „copilot”. În altă ordine de idei, poezia e un organism viu, iar poetul evoluează odată cu poezia. Inevitabil, este cazul și lui Sergiu Cătălin Abalintoaie, care se prezintă cu un nou volum, de data aceasta structurat în patru părți. Prima parte, intitulată „Mira”, este o pledoarie inocentă și naivă (atenție, nu în sensul de copilăresc) pentru femeie și dragoste. Conștient că, în ceea ce privește aceste două teme, e greu să mai găsești ceva nou de spus din punct de vedere poetic, Sergiu Cătălin Abalintoaie nu mizează pe formule consacrate, metaforizări excesive ori vulg, mecanisme care sufocă autenticul vocii poetice. Iar dacă luăm în considerare că poezia e un act de curaj – după ce te-ai pus pe hârtie și te-ai publicat nu-ți mai aparții – autorul de față nu face altceva decât să fie el însuși, fără a se gândi câtuși de puțin că cei în măsură ar aprecia că scrie bine sau prost. Iar asta înseamnă scriitură autentică: debarasare de orice intenție de a fi poet și, mai ales, un poet apreciat – maladia subconștientă a poeților de azi. Și, de obicei, cu cât îți propui mai puțin, cu atât îți iese mai mult. Partea a două, intitulată simplu „Capitolul 2”, pare că face notă discordantă cu tot corpul volumului. Deși celelalte părți au denumiri distincte, ai putea crede, la un moment dat, că autorul a avut o criză de inspirație, punând titlul generic „Capitolul 2”. Ei bine, acest capitol e cel mai boem și mai populat din întregul volum. Betty cu chitara, Nicoleta plângând, Mona care se mărită, Otilia cea enigmatică schițează un cotidian convulsionat, pervertit, îndepărtat de valorile morale în care a fost educat autorul. Firesc, la fel ca schimbarea vitezelor pentru un șofer profesionist, partea a treia – „Cu mâinile împreunate” – schimbă peisajul cotidian cu cel interior. Practic, toată această parte e o rugăciune continuă, o meditație neîntreruptă la Patima lui Cristos, la Fecioara Maria și credința catolică. La fel ca și în prima parte, conștient că literatura și, în special poezia, abundă de creații de gen, Sergiu Cătălin Abalintoaie nu se agață de rețete consacrate pentru a-și construi interiorul poetic, ci își permite luxul de a fi el însuși. Lux pe care, repetăm, și-l permit cei care cerșesc atenția cititorului. Partea a patra, „Umbre de întuneric”, este, de fapt, liantul întregului volum. Sumbră, dar nu macabră, nervoasă, dar nu isterică, această parte e o resemnare totală în fața unei realități care învinge prin renunțarea la adevăratele valori morale. Iar cheia de lectură – pentru cei care ar putea părea surprinși de vocea poetică aproape funerară – o oferă tot autorul, în poezia, „Opriți, vă rog, planeta”. O trimitere (regizată?) la regizorul francez Claude Lelouch – extrem de apreciat pentru dialogurile bine construite, care a devenit cunoscut cu filmul „Unii și alții”. Păstrând proporțiile, s-ar putea spune că volumul „Trandafirul galben” e scenariul filmului „Unii și alții”, regizat de Sergiu Cătălin Abalintoaie: „Unii (care-și păstrează valorile morale) și Alții (care se îndreaptă spre abis de bunăvoie
