Filtre active
Viața Sfântului Francisc de Assisi. Leggenda major. Opera sfântului Bonaventura ne expune şi propune o biografie autorizată şi, vreme îndelungată, unică a sfântului Francisc din Assisi, o lucrare ce şi-a câştigat renumele, nu atât prin stilul excepţional al transcrierii şi metodologiei, cât mai ales prin...
Prima ediţie apărută la Editura Serafica, atunci la Săbăoani, în anul 1931, cu prilejul sărbătoririi a 700 de ani de la moartea sfântului Anton de Padova (1231), vede pentru a doua oară lumina tiparului, de data aceasta la Roman, într-o ediţie revizuită sub îngrijirea pr. Daniel Romila, la o distanţă de 85 de ani.
Această cercetare este un compendiu valoros al descoperirii frumosului din icoana „Crucifixul de la Sfântul Damian”, operă ce cuprinde o mare parte a identității și spiritualității franciscane. Tânărul Iulian, frate franciscan capucin, autorul acestei lucrări, dă dovadă de maturitate și de seriozitate în cercetare și
Florilegiul antonian, inserat în paginile cărții, scoate la lumină o serie de miracole săvârșite și atribuite Sfântului Anton și necunoscute spațiului nostru spiritual. Buchetul celor 26 de miracole culese din Benignitas și Rigaldina, din arcul a peste două secole (1231- cca. 1435), vine să confirme solicitudinea săritoare și neobosită a sfântului Anton și să întregească legendarul miracolelor antoniene.
Cartea ne oferă pasajele și secvențele care l-au făcut pe Francisc să fie păstrat în tradiția Bisericii ca un piedestal solid și asimilat de către aceste spiritualități și mișcări civice sau să fie propus spre a reîmprospăta o umanitate istovită, mereu ajunsă la capătul puterilor, de fiecare dată când e nevoia mai mare.
Prin temele pe care le propunem spre aprofundare vrem să oferim o orientare creştină viziunii noastre despre conştiinţă, bine comun, persoană, discernământ. Au existat mereu persoane deosebite care au atras atenţia asupra dezordinii care a pus în umbră responsabilitatea persoanei creştine în societatea europeană. Acesta este motivul pentru care am vrut să evidenţiem gândirea unor autori semnificativi pentru formarea noastră teologică şi filosofică: Bernhard Häring, prin „reciprocitatea conştiinţelor” şi Emmanuel Mounier, prin „personalismul comunitar”. Temele propuse nu sunt „răspunsul ultim”, ci sunt în vederea unei mai mari conştientizări a problemelor morale în jurul persoanei şi conştiinţei sale.
„Corupția este o boală de care omul trebuie să se vindece: boala trebuie recunoscută ca atare și pentru a putea căuta un medic și o vindecare. Poarta de ieșire a corupției este cererea iertării, căința.” (...) „Proiectul asupra căruia trebuie să ne concentrăm, atât în comunitatea creștină cât și în cea civilă, este deci acela de a reformula și de a face conștientă relevanța iertării și a convertirii, în cadrul unei etici sociale, orientate către maturizarea unei noi calități civile a oamenilor”. Acestea sunt cuvintele papei Francisc, care i-a uluit pe toți, atunci când afirmase: „corupția nu poate fi iertată”. Dar atunci ce ne mai rămâne din iertarea neobosită a lui Dumnezeu? Ce urmărește Papa atunci când afirmă: „păcătoși da, corupți nu”?
În textul definitoriu al volumului se subliniază că în lumea contemporană, bombardată frecvent cu senzaționalisme, adevărata comuniune, între creștini, nu se naște din schimbul nesfârșit de noutăți, de impresii și de sporovăieli călduțe, ci „atunci când ești prezent cu toată ființa ta acolo, când te ostenești să treci câteva straturi în adâncul celuilalt, să vezi dincolo de covorul de vorbe. Adevărata comuniune se realizează atunci când faptele depășesc pragul vorbelor, când gesturile concrete iau locul cuvintelor, când isprăvile țin locul promisiunilor unsuroase”.
Din cuprins: Reflecții despre criza antropologică actuală; Fenomenul globalizării în reflecţia socială a Papei Ioan Paul al II-lea; Persoana și conștiința creștină în Conciliul Vatican II și în enciclica Veritatis Splendor; Incursiune în istoria termenului „persoană” din perspectivă filosofică și teologică; Concepţia despre persoană la Max Scheler; Contribuţia experienţei umane la reflecţia teologiei morale; Conceptul de lege naturală în enciclica Humanae vitae; Apocalipsul și nonviolența: un oximoron?; Rolul femeii în Biserica primară; Reîntoarcerea la valorile familiei; Experienţa bolii: noi probleme antropologico-etice; Raportul dintre spiritualitate şi viaţă.
Divorţaţi recăsătoriţi: practica Bisericii primare. Matei 19,3-9: Au venit la el unii farisei şi, ca să-l pună la încercare, i-au zis: "Îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia pentru orice motiv?". El le-a răspuns: "Nu aţi citit că, de la început, Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie?" Şi a zis: "De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. El le-a spus: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa. Dar eu vă spun: Cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter".
Am putea spune că noua apariție editorială este una „cu greutate”, întrucât autorul – doctor docent în teologie sacramentală, profesor, biblist franciscan și participant la traducerea Bibliei în limbajul actual, tratează probabil cea mai cunoscută scriere din Vechiul Testament, din mai multe perspective. În acest fel, se evită capcana în care au căzut mulți autori contemporani care s-au aplecat asupra Cântării Cântărilor, și anume aceea de a o restrânge la o simplă colecție de cântece de iubire. Tiziano Lorenzin demonstrează, în paginile de față, că această carte – emblematică pentru Vechiul Testament – are un mesaj mult mai profund decât un cântec de dragoste. În interpretarea acestei scrieri autorul folosește, cu o naturalețe care îl face să fie înțeles de profani și de autorii de gen deopotrivă, trei instrumente: observația, interpretarea și actualizarea.
Viața și carisma sfântului capucin, Leopold Mandić, redate cu acuratețe și simpatie evlavioasă în această biografie semnată pe pr. Petru Dâncă, scot la lumină chipul lăuntric al părintelui Leopold. Îndeosebi dăruirea sa neobosită în scaunul de spovadă și însoțirea spirituală care au reprezentat modalitatea eficace în a se apropia terapeutic de sufletul omenesc.
