La editura Serafica, în colecția „Poezii”, a văzut lumina tiparului un nou volum: „Promisiune”, semnat de Maria Imbrea. Originară din satul Traian, comuna Săbăoani, Maria Imbrea a luat, ca mulți alți români, drumul străinătății în urmă cu mai mulți ani, iar apariția acestei cărți reprezintă îndeplinirea unei promisiuni făcute mamei sale. Prefațate de prof. Gh. A.M. Ciobanu, paginile de față propun cititorilor o incursiune candidă și onestă într-o lume interioară preponderent rurală. Într-o societate în care mulți din cei care muncesc în străinătate uită de unde au plecat și „adoptă” identități străine, Maria Imbrea face, în acest volum, un exercițiu de memorie, o reîntoarcere la origini pentru a se defini ca om și autor.

Conștient că, în ceea ce privește aceste două teme, e greu să mai găsești ceva nou de spus din punct de vedere poetic, Sergiu Cătălin Abalintoaie nu mizează pe formule consacrate, metaforizări excesive ori vulg, mecanisme care sufocă autenticul vocii poetice. Iar dacă luăm în considerare că poezia e un act de curaj – după ce te-ai pus pe hârtie și te-ai publicat nu-ți mai aparții – autorul de față nu face altceva decât să fie el însuși, fără a se gândi câtuși de puțin că cei în măsură ar aprecia că scrie bine sau prost. Iar asta înseamnă scriitură autentică: debarasare de orice intenție de a fi poet și, mai ales, un poet apreciat – maladia subconștientă a poeților de azi. Și, de obicei, cu cât îți propui mai puțin, cu atât îți iese mai mult.

Colecția „Poezii” a editurii Serafica se îmbogățește cu o nouă apariție editorială: „Călătorii (nu doar) imaginare”, autor Iosif Diac. Cu o prefață semnată de scriitorul și criticul literar Cezarina Adamescu, proaspătul volum este unul cu totul inedit. În primul rând pentru că în paginile sale, poemele sunt susținute și de fragmente de proză. extele sunt împărțite în cinci capitole: „Călătorind”, Meditații (locale), „Poeme despre satul meu”, „Din imnuri și cântări”, „Verbe. La Padova”. Și în aceste pagini, autorul își exercită dreptul la neuitare, exercițiu început în primul volum. Prima parte cuprinde poeme scrise în timpul călătoriilor și șederilor sale în străinătate (să fie vorba oare de „lacrima adânc săpată-n piept?”). Prin ochii sufletului său, cititorii pot vedea Praga, Salzburg, Cracovia, Częstochowa, Auschwitz, Viena, Roma-Campobasso, Assisi, Roman, Munții Apuseni sau Republica Moldova. Deși avem de-a face cu un autor extrem de matur, candoarea versurilor (datate și localizate) te face să-ți închipui, cumva, că sunt pietricelele pe care Hansel le aruncă în urmă pentru a găsi drumul spre casă.

Apărut în colecția „Poezii” a editurii Serafica, volumul „Din întuneric la Lumină” scris de preotul Iosif Diac ar putea constitui, fără nici un hazard, un exponent important al artei naive. Pentru cei care nu cunosc încă acest termen plastic, arta naivă a apărut pe fondul civilizației tehnologice și a pierderii identității generate de producția industrială, și reprezintă o formă de afirmare a individualității. Spre deosebire de infantil sau copilăresc, în arta naivă se comunică o realitate care a trecut prin filtrul sensibil al artistului, păstrându-și farmecul și prospețimea. Temele abordare nu sunt noi; de altfel poetul Iosif Diac nu își propune acest lucru pentru că, după cum însuși mărturisește, nu știe să scrie poezie, pentru că nu știe ce este ea. Dincolo de nostalgia copilăriei, prezentă în multe din poemele sale, la cititor răzbate și durerea maturizării (pentru că orice creștere moștenește un urlet), autorul simțindu-se „legat de viață cu un fir de iarbă”.

Sergiu Cătălin Abalintoaie, după ce și-a ascult frământările interioare, care hoinăresc prin sufletul, trupul și mintea sa, în pauzele de la condus „un camion de mare tonaj”, de-a lungul si de-a latul Europei, a ales să folosească timpul liber compunând poeziile din prezentul volum, versuri care s-au ivit ca o supunere asupra nevoii creative, a inspirației de moment și a cristalizării sensului, a formei și a ritmului. Poemul urcă la suprafață ca rezultat al acestei exigențe, conținând componente diverse, precum: moralitate, dragoste, ținutul de acasă, indiferență și ură, poezie despre viață, natură, dragoste față de femeie.

Cartea de poezii a Agnesei Pal Beda este rodul meditațiilor, reflecțiilor și investirii talanților literari nu doar dintr-o zi, o lună sau un an, ci dintr-un arc de timp mult mai lung.

Patruzeci de ”cântece” ale unei ființe îndrăgostite de Frumosul absolut, de Dumnezeu. Autoarea încântă și formulează incantații prin multitudinea de imagini, ca într-un eden niciodată pierdut, pășind timidă și înlăcrimată de dor, ca și Maria Magdalena, spre Mirele înmormântat, dar acum înviat din morți, mai frumos decât Luceafărul dimineții...

Cartea poetei Virginia Stanciu-Butescu este structurată în trei părţi/ secţiuni distincte, adunând sub aceeaşi cupolă lirică crezul ei mistic şi, totodată, expresia univocă a unei lumi lăuntrice elegante. În prima secţiune a volumului poemele inventează o lume diferită de cea regăsită în media uzuală...

Frapant, la o primă lectură, dar şi, mai ales, la a doua sau la a noua, e discursul de o fineţe „iezuită”, intens spiritualizat, cu breşe mistic iluminative operate („savant”, ar zice Rimbaud) într-un limbaj precis, fără stridenţe neologistice, conectat la real prin termeni preluaţi cu un aer cât se poate de firesc – cel puţin după gustul meu –, din imediateţea cea mai reavănă. Cucereşte, cred, o anume disponibilitate ludică abia ţinută în frâu de înclinaţia (naturală? cultivată?) spre acele „chestii serioase” cum, complet dezinhibat, le spune acest poet fundamental religios celor „înalte”, metafizice. Profetul din versurile lui Carol Daniel, amintind de avva din Epifania unui alt Daniel (Turcea), se susţine la o lectură atentă ca „figură” curat memorabilă. Pe scurt, un liric exersat şi cine ştie, deplin format, demn de a fi, de pe-acum, citit şi – neapărat, altfel chiar că n-am făcut nimic – recitit. (Marian Drăghici)

40 de ani. timp de har și iubire. Carte de poezii. Cu plecare de la idea biblică, exprimată de psalmist: "Numărul zilelor anilor noştri ajunge la şaptezeci, iar pentru cei în putere, la optzeci, însă, în cea mai mare parte, nu sunt decât trudă şi chin, pentru că trec repede şi noi ne ducem" (Ps 90/89,10), precum şi dintr-o oarecare observare existenţială, s-au vărsat fluvii de cerneală în încercarea de a da nume experienţelor trăite la ceas de vârstă medie, ce poate oscila între 35-45 de ani.