Filtre active
Această cercetare este un compendiu valoros al descoperirii frumosului din icoana „Crucifixul de la Sfântul Damian”, operă ce cuprinde o mare parte a identității și spiritualității franciscane. Tânărul Iulian, frate franciscan capucin, autorul acestei lucrări, dă dovadă de maturitate și de seriozitate în cercetare și
Florilegiul antonian, inserat în paginile cărții, scoate la lumină o serie de miracole săvârșite și atribuite Sfântului Anton și necunoscute spațiului nostru spiritual. Buchetul celor 26 de miracole culese din Benignitas și Rigaldina, din arcul a peste două secole (1231- cca. 1435), vine să confirme solicitudinea săritoare și neobosită a sfântului Anton și să întregească legendarul miracolelor antoniene.
„Corupția este o boală de care omul trebuie să se vindece: boala trebuie recunoscută ca atare și pentru a putea căuta un medic și o vindecare. Poarta de ieșire a corupției este cererea iertării, căința.” (...) „Proiectul asupra căruia trebuie să ne concentrăm, atât în comunitatea creștină cât și în cea civilă, este deci acela de a reformula și de a face conștientă relevanța iertării și a convertirii, în cadrul unei etici sociale, orientate către maturizarea unei noi calități civile a oamenilor”. Acestea sunt cuvintele papei Francisc, care i-a uluit pe toți, atunci când afirmase: „corupția nu poate fi iertată”. Dar atunci ce ne mai rămâne din iertarea neobosită a lui Dumnezeu? Ce urmărește Papa atunci când afirmă: „păcătoși da, corupți nu”?
În textul definitoriu al volumului se subliniază că în lumea contemporană, bombardată frecvent cu senzaționalisme, adevărata comuniune, între creștini, nu se naște din schimbul nesfârșit de noutăți, de impresii și de sporovăieli călduțe, ci „atunci când ești prezent cu toată ființa ta acolo, când te ostenești să treci câteva straturi în adâncul celuilalt, să vezi dincolo de covorul de vorbe. Adevărata comuniune se realizează atunci când faptele depășesc pragul vorbelor, când gesturile concrete iau locul cuvintelor, când isprăvile țin locul promisiunilor unsuroase”.
Pe cărarea vieții noastre, Dumnezeu ne scoate în cale oameni care, parcurgând o vreme împreună cu noi, lasă în inima și în mintea noastră o amintire plăcută și, de ce nu, chiar devin un model pentru noi. Omul de lângă tine capătă sens și importanță în viața ta, dacă tu ai ochi să-l privești și curajul să-l apreciezi. Nimic din ce se petrece în viața noastră nu este întâmplător: persoane, locuri, situații, toate vor lăsa o amprentă în ființa noastră pentru ca, mai apoi, noi să vorbim despre ele.
Peste 23 de mii de sfinte Liturghii, aproape un milion de Spovezi, în jur de 6.700 de bolnavi vizitați și alinați, mai mult de 3.600 de predici și cam tot atâtea Botezuri.
Folosindu-se de aceste cifre nu ca de o statistică seacă ori rezumativă, ci ca de o mărturie complexă și completă, această apariție editorială propusă de editura noastră – „Părintele Petru Ciocan, o inimă mare într-o mână de om”, coordonată de pr. Gabriel Neculăeș, OFMConv., marchează 20 de ani de la întoarcerea în casa Tatălui ceresc a părintelui Petru Ciocan, cel care, timp de 30 de ani, a fost parohul comunității catolice din Buruienești și frate franciscan prin excelență.
Am putea spune că noua apariție editorială este una „cu greutate”, întrucât autorul – doctor docent în teologie sacramentală, profesor, biblist franciscan și participant la traducerea Bibliei în limbajul actual, tratează probabil cea mai cunoscută scriere din Vechiul Testament, din mai multe perspective. În acest fel, se evită capcana în care au căzut mulți autori contemporani care s-au aplecat asupra Cântării Cântărilor, și anume aceea de a o restrânge la o simplă colecție de cântece de iubire. Tiziano Lorenzin demonstrează, în paginile de față, că această carte – emblematică pentru Vechiul Testament – are un mesaj mult mai profund decât un cântec de dragoste. În interpretarea acestei scrieri autorul folosește, cu o naturalețe care îl face să fie înțeles de profani și de autorii de gen deopotrivă, trei instrumente: observația, interpretarea și actualizarea.
Viața și carisma sfântului capucin, Leopold Mandić, redate cu acuratețe și simpatie evlavioasă în această biografie semnată pe pr. Petru Dâncă, scot la lumină chipul lăuntric al părintelui Leopold. Îndeosebi dăruirea sa neobosită în scaunul de spovadă și însoțirea spirituală care au reprezentat modalitatea eficace în a se apropia terapeutic de sufletul omenesc.
Mulți s-ar întreba de ce o nouă carte despre purgatoriu. Avem rugăciuni pentru ei.
Aceste pagini reprezintă, de fapt, o trecere de la purgatoriul uman la cel sufletesc.
Sfânta Ecaterina de Genova (Serafina - cum o numesc unii italieni) și-a dedicat aproape întreaga viață slujirii săracilor, după modelul sfântului Francisc de Assisi. Născută într-o familie nobilă și cu un destin dinainte stabilit de părinți, Ecaterina a cunoscut, pentru o scurtă perioadă, plăcerile lumești, plăceri care i-au devenit, mai apoi, purgatoriul lumesc în drumul cunoașterii lui Dumnezeu. Experiențele lumești și trăirile interioare, care au reprezentat un adevărat purgatoriu, s-au concretizat în aceste pagini pentru care, pe drept cuvânt învățații Bisericii au numit-o pe Ecaterina de Genova doctor al purgatoriului.
Actualitatea sfinților, în general, dar mai ales a celor doi – Sfântul Francisc și Sfânta Clara –, propuși spre studiu și aprofundare în această nouă apariție editorială, își găsește motivația în faptul că au avut capacitatea și înțelepciunea de a merge la originile experienței creștine, punându-și primele întrebări existențiale și orânduindu-și viața în vederea conformării totale cu Cristos. Este ceea ce marele arhitect spaniol, Antoni Gaudí, voia să exprime atunci când spunea că „originalitatea constă în întoarcerea la origini”, lucru pe care acești doi giganți ai sfințeniei l-au făcut prin îmbrățișarea chemării din partea Domnului.
În paginile de față, pornind de la textele Sfintei Scripturi – care nu sunt doar simple texte ci însuși Dumnezeu care vorbește omenirii -, părintele Iacob Stolnicu propune, involuntar, un exercițiu de redefinire a ființei umane în adâncul ei. Pentru că, așa cum orice formă de dezvoltare personală este goală fără Dumnezeu, a fi credincios este doar o afirmație fără substanță dacă lipsește esența de a fi creștin.
