


Referinta: Sap-0757
Sfânta Monica, mama sfântului Augustin
Sfântul Ambroziu, în Hexameron (111,5) prezenta respiraţia rugăciunii care se ridica din adunarea liturgică a bisericii sale din Milano în timpul cântării psalmilor ca „ondulare maiestuoasă a valurilor oceanului”. La o altă pagină (PL 14,925) simţea că, la această cântare a psalmilor „care salută răsăritul şi care răsună la căderea nopţii, nicio inimă nu poate fi impenetrabilă: inimile dure ca pietrele întineresc, cei duri devin blânzi… pentru că în psalmi învăţătura şi fascinaţia merg împreună”.
Această exaltare entuziastă a Psaltirii este o constantă a literaturii creştine şi pentru faptul că psalmii au devenit textul privilegiat al rugăciunii mesianice şi liturgice a creştinismului. Un comentator din 1700, Calmet, comparase Psaltirea cu o carpetă plină de culori, cu sectoare bine conturate şi circumscrise, cele care mai apoi aveau să fie definite ca „genuri literare”. Rugăciunea în starea pură, aleluia imnurilor care îl celebrează pe Dumnezeu „pentru gloria sa mare” fără să ceară nimic, se întrepătrunde cu strigătul foarte des al lamentaţiunii care-i prezintă lui Dumnezeu obscurităţile existenţei, amărăciunea suferinţei, coşmarul singurătăţii. Mulţumirea fericită se întâlneşte cu abandonarea plină de încredere. Tragediile naţionale, obiectul rugăminţilor comunitare, se unesc cu cânturile speranţei mesianice proiectate asupra destinului luminos al Israelului lui Dumnezeu.
Francisc şi fraţii săi au schimbat faţa Bisericii în acea întorsură delicată a istoriei pe care a constituit-o secolul al XIII-lea. Sfântul din Assisi a fost un om excepţional, fără îndoială, care i-a fascinat pe cei care l-au întâlnit.
Pr. Irinel-Iosif Iosub este cunoscut deja cititorilor noștri atât ca poet, prin volumele de poezii publicate la Editura Sapientia, cât și ca bun vestitor al cuvântului dumnezeiesc, pe care îl explică și îl ilustrează, după exemplul Mântuitorului, prin diferite exemple, adaptate grupurilor de ascultători.
În 2020 a publicat volumul Pilde. Firimituri culese, în care a selectat 167 de pilde, pe care le-a grupat în 16 categorii. Dacă pildele din acest prim volum erau preluate din Sfânta Scriptură, din cărți de spiritualitate, din predicile altor preoți sau chiar de pe Internet, în volumul de față, intitulat Pilde. Un colț de pâine pentru suflet, pr. Irinel a încercat să creeze el însuși aceste pilde și să le însoțească cu o aplicație practică. Astfel, și în acest volum avem tot 167 de pilde, dar grupate în 19 categorii: Dumnezeu, educaţie, familia, moarte, judecată, credinţa, sacramente, înviere, suferinţă, responsabilitate, păcatul, Crăciunul, iertarea, viaţa consacrată, viaţa curată, iubire, rugăciune, sinceritate, fericire.
Citind aceste pilde, se poate nota cu ușurință intenția pedagogică, omiletică sau catehetică a autorului. De fapt, scopul final al oricărei pilde nu este simpla delectare a imaginației, ci educarea ascultătorilor în spiritul învățăturii de credință creștine.
Pildele publicate în acest volum sunt ordonate tematic, ca să fie mai ușor de găsit și folosit atât preoți, cât și de credincioși, pentru hrana proprie sau pentru a transmite adevărurile de credință. Consider că și aceasta o formă de caritate pastorală! Sperăm ca ele să le fie de folos cititorilor și să trezească și în alții dorința de împărtășire, după cum spunea sfântul Toma de Aquino: Contemplata aliis tradere! Dă și altora rodul contemplației tale!
Modele pentru meditarea suferințelor și morții Domnului Nostru Isus Cristos pe cruce.
Sunt bucuros că cititorul poate avea în mâini această culegere de gânduri spirituale ale regretatului Papă Benedict al XVI-lea. Titlul exprimă deja unul din aspectele cele mai caracteristice ale magisteriului şi ale însăşi viziunii despre credinţă a predecesorului meu: da, Dumnezeu este mereu nou pentru că El este izvor şi motiv de frumuseţe, de har şi de adevăr. Dumnezeu nu este niciodată repetitiv, Dumnezeu ne surprinde, Dumnezeu aduce noutate. Prospeţimea spirituală care transpare din aceste pagini o confirmă din plin.
Benedict al XVI-lea făcea teologie în genunchi. Argumentarea credinţei era făcută de el cu devoţiunea omului care s-a abandonat în întregime pe sine însuşi lui Dumnezeu şi care, sub conducerea Duhului Sfânt, căuta o pătrundere tot mai adâncă în misterul acelui Isus care l-a fascinat încă de când era tânăr.
Acest Directoriu pentru cateheză se situează într-o continuitate dinamică cu cele două care l-au precedat. La 18 martie 1971, Sfântul Paul al VI-lea aproba Directoriul catehetic general, redactat de Congregaţia pentru Cler. Acel Directoriu se califica pentru a da o primă aranjare învăţăturii reieşite de la Conciliul al II-lea din Vatican (cf. CD 44). Nu se poate uita că Sfântul Paul al VI-lea considera toată învăţătura conciliară ca "marele catehism al timpurilor moderne".
Această carte, tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor, prin cele 50 de imagini, îl propune pe Isus ca model demn de urmat. Caracterul lui Isus, chiar dacă uneori lasă o urmă de mister, ne arată cum anume trebuie trăită viaţa pentru a-i da un sens autentic creștin. Temele propuse vor să deschidă larg orizonturile vieţii noastre, captată uneori de propriile probleme şi mai puţin orientată spre binele comun.
Cartea se prezintă ca un mic tratat de spiritualitate a cărui menire este de „a deschide ochii celor orbiți” de numeroasele interpretări greșite ale libertății care circulă în epoca contemporană. „Dorim ca această carte să fie un ajutor pentru cei care vor sa fie deschiși spre minunatele înnoiri interioare pe care Sfântul Duh vrea sa le aducă în inimile noastre, pentru a ajunge astfel la glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu” (Jacques Philippe, Introducere)
Pe parcursul acestei cărţi, vom încerca să evidenţiem această pluralitate exemplificând în partea a treia, pentru fiecare perioadă istorică, prin persoane concrete ce au avut modalităţi diferite de a comunica cu Dumnezeu. Astfel, nu putem spune că este doar o modalitate anume care trebuie urmată pentru a trăi experienţa cu Dumnezeu, iar celelalte forme sunt de prisos. Nu. Ceea ce este poate mai important este ca fiecare să aleagă un mod verificat ca fiind bun de a comunica cu Dumnezeu şi să încerce să persevereze în acel mod pentru o lungă perioadă. Acest mod poartă cu sine o profunzime mai mare şi o relaţie cu Dumnezeu autentică, în comparaţie cu modul de a trece de la o metodă la alta.
În ceea ce priveşte structura acestei cărţi, prima parte (propedeutică) oferă câteva principii şi fundamente ale teologiei spirituale ca teologie a experienţei, din care nu lipsesc nici noţiunile cu privire la evoluţia istorică a acestei discipline.
După fixarea principiilor, urmează o parte aplicativă, în care se oferă posibilitatea întâlnirii figurilor „calde” ale vieţii spirituale, unde este subliniat rolul experienţei. Fiecare persoană umană este unică, iar în planul lui Dumnezeu, realizarea ei nu se înfăptuieşte după un şablon. De aceea i-a plăcut lui Dumnezeu să-i vorbească omului într-o manieră cu totul personală în diferite moduri (cf. Evr 1,1), aşteptând, totodată, din partea fiecăruia un răspuns cu totul personal. Iar răspunsul vine din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Modul de a trăi propria viaţă arată cel mai bine cum omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu.
Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.
Stilul expresiv al acestei cărţi îţi cere să citeşti printre rânduri şi să te laşi îndrumat de intuiţia firească, puternică, luminoasă şi clară ce alcătuieşte textul de faţă. Intuiţia priveşte modul de funcţionare al revelaţiei lui Dumnezeu împlinite în Isus Cristos. Astfel, nu este vorba despre o comunicare a adevărului „căzut din cer” prin intermediul umanităţii asumate a Fiului. Revelaţia are de-a face mai mult cu evenimentul complet al lui Isus, şi anume cu umanitatea lui deosebită. Acest lucru înseamnă că ataşamentele, sentimentele şi felurile sale de a simţi lucrurile şi situaţiile sunt deja manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Şi viceversa: ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice se integrează în funcţionarea originară a umanităţii noastre, mai precis, în emoţii şi în sentimente, în ataşamente şi în legături, precum şi în acţiunile de bază care compun experienţa noastră faţă de lucruri. Altfel spus, Dumnezeu ne vorbeşte nu numai despre umanitatea lui Isus, ci se exprimă în umanitatea Fiului, şi chiar mai mult – şi poate chiar mai conform cu originalul –, Dumnezeu se descoperă în umanitatea lui Cristos, „simţind, suferind, reacţionând în faţa realităţii de fapt”. În această simţire, în sentimentele care se creează şi în reacţiile concrete, adevărul lui Dumnezeu prinde viaţă şi astfel „locuieşte” cu noi.
Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).
Volumul de faţă, cu titlul Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranţă, însumează o parte din conferinţele ţinute cu acea ocazie, dar şi alte scrieri despre Biblie şi speranţă. Este o temă de mare actualitate, dacă ţinem cont de contextul în care trăieşte omenirea în ultimul timp. În faţa provocărilor acestor vremuri, şi teologul, preotul şi creştinul trebuie să ia atitudine. Nu pot adopta tactica struţului până va trece primejdia. În acest sens, pornind de la Sfânta Scriptură, care este sufletul întregii teologii, autorii convocaţi pentru acest volum colectiv prezintă modul în care cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri şi astăzi şi izvor de speranţă.
Nobila frumuseţe a artei de a celebra şi a spaţiului liturgic
Această carte este despre transformarea spirituală. Ca scriitor şi editor, am petrecut mai mult de zece ani lucrând cu unii dintre cei mai mari îndrumători spirituali ai timpului nostru – de la papi la preoţi, călugări, guru, oameni de ştiinţă sau experţi în dezvoltare personală – şi căutând în propria mea viaţă pe „Dumnezeu în toate lucrurile”, după cum ar spune sfântul Ignaţiu. Am ajuns să observ că totul are o componentă spirituală: serviciul nostru, familia, relaţiile, suferinţa, finanţele, sănătatea, emoţiile, dezamăgirile, bucuriile şi tristeţile. Iubirea pe care o simţi pentru soţul sau soţia ta este spirituală. Teama pe care o simţi când vezi extrasul de cont este spirituală. O sarcină neaşteptată este spirituală. Anxietatea pe care o simţi când te îngrijorezi pentru fiul tău adolescent şi prietenii lui este spirituală, şi la fel sunt relaţiile uneori tumultoase pe care le ai cu prietenii şi colegii tăi. Există un element spiritual chiar şi într-un conflict politic, în revoluţiile sociale, în mediul înconjurător, până şi în acel nemernic de la magazin care te-a lovit cu căruciorul şi apoi a fost nepoliticos cu vânzătorul trudit de la casă. După cum ne învăţa sfântul Ignaţiu, viaţa spirituală nu este ceva separat de realitatea noastră zilnică: ea este în tot ceea ce ne înconjoară şi în toţi cei pe care îi întâlnim. Deci până şi micile schimbări pe care le facem în viaţa noastră exterioară – de exemplu, cât de mult dormim sau cum reacţionăm la problemele de la serviciu sau de acasă – pot avea un mare impact în viaţa noastră interioară. Şi viceversa.
Dragă prietene, suntem pe cale să pornim într-o călătorie care îți va schimba viața. A ne apropia de sfântul Iosif este unul dintre harurile lui Dumnezeu. Parcurgând cele 33 de zile de pregătire și consacrare sfântului Iosif, vei dobândi mari binecuvântări. Sfântul Maximilian Kolbe, cu ceva timp în urmă, se întreba: „Cine ești tu, o, Neprihănit Zămislită?” El a căutat să răspundă la această întrebare prin predică, scrieri și apostolat dedicate consacrării mariane. Astăzi, asemenea lui, mulți își pun întrebarea: „Cine ești tu, sfinte Iosif?” Consacrarea la sfântul Iosif caută să răspundă la această întrebare oferindu-i Bisericii o reînnoire a modului în care este înțeles și apreciat marele sfânt Iosif.
Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate. Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.
Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?
Monografia satului Rotunda era de mult timp dorită şi chiar cu adâncă emoţie aşteptată de credincioşii catolici din această comunitate. Lucrarea de faţă reprezintă, de fapt, un omagiu adus generaţiilor de locuitori care au trăit în Rotunda de-a lungul timpului, dar şi un imbold pentru actuala generaţie de a perpetua valorile credinţei şi moştenirea spirituală primită de la înaintaşi.
Prezentul volum este publicat sub egida Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi este realizat de un grup de cercetători specializaţi în diferite instituţii academice ale capitalei Moldovei, sub coordonarea părintelui Ştefan Lupu.
Răsfoind această carte, vom avea posibilitatea să (re)descoperim viaţa Fericitului Anton Durcovici în diverse evenimente din trecerea sa prin această viaţă pământească. Însă consider că, mai mult decât un simplu aspect istoric, această carte vrea să ne dea o lecţie de credinţă, prezentându-ne diverse aspecte ale vieţii spirituale a seminaristului, preotului şi episcopului Anton Durcovici.
Să recunoaștem defecțiunea din noi înseamnă să ne opunem mesajului pe care ni-l transmite societatea. Confruntată cu întrebarea „Ce e în neregulă cu tine?”, societatea răspunde mereu: „Nimic. Nimic nu e în neregulă cu tine. Ești perfect exact așa cum ești”. Și dacă eşti sincer cu tine, probabil gândeşti: Serios?! Ai petrecut ceva timp cu mine?
Eu, unul, am petrecut timp cu mine, şi ştiu că mantra „Eşti perfect exact aşa cum eşti” este pur şi simplu falsă. Şi nu-i nici măcar aproape de adevăr!
Unul dintre cele mai evidente adevăruri în viaţă este: „Nu sunt bine”. Mesajul societăţii – „Eu sunt bine, tu eşti bine” – e ceea ce eşti nevoit să spui când nu ştii ce să faci cu o inimă şi o lume care s-au destrămat.
Prin tot ceea ce a venit să ducă la îndeplinire pentru noi, Isus ne spune nouă şi acestei lumi destrămate:
„Nu, nu eşti perfect, dar voi lupta pentru tine, ca să fii al meu”.
„Nu, nu eşti perfect, dar meriţi să îmi dau viaţa pentru tine, în imperfecţiunea ta”.
„Da, această lume s-a destrămat. Vin în această lume ca să repar ceea ce s-a deteriorat”.
Această lume nu este perfectă. Iar noi nu suntem perfecţi. Dar „imperfect” nu înseamnă neiubit.
Recomandăm această broşură celor care nu au curajul să se spovedească, dar şi celor care se spovedesc. Citind această broşură vom descoperi că avem încă de învăţat în ceea ce priveşte celebrarea tainei Spovezii. Ne va ajuta să nu ne spovedim din obligaţie, dar să facem un adevărat drum de convertire şi reînnoire sufletească. Ne va ajuta cu adevărat să fim iertaţi şi vindecaţi.
Făcând-o cadou unui prieten poate ajuta la convertirea vieţii prietenului şi, astfel, îşi îndeplineşte menirea pentru care a fost scrisă. Un gând de mulţumire şi Dicasterului pentru comunicaţii – Librăria Editurii Vaticane, care ne-a acceptat cererea de traducere şi publicare a broşurii în limba română.
Pr. dr. Emil Moraru
Această cărticică este adresată părinților, nașilor și nașelor care sunt pe punctul de a lua parte la botezul propriului fiu sau propriei fiice, finului sau finei.
Fiecare gest, fiecare semn, aproape fiecare cuvânt comunică ceva profund despre sacramentul din care se naște viața creștină, comunică ceva despre rodul efortului primelor comunități de a traduce în simboluri perceptibile misterul omului care primește de la Cristos o viață nouă. În mod înțelept, Biserica a continuat, de-a lungul secolelor, să utilizeze acest frumos simbolism grăitor bărbaților și femeilor din toate timpurile. Bogăția sa este de o așa natură încât nu este ușor să fie transmisă în timpul limitat al unei întâlniri catehetice.
Lecționarul Roman în limba română apare sub egida Conferinței Episcopale Române și va fi tipărit în șase volume: 1. Timpul Adventului și Timpul Crăciunului; 2. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal; 3. Timpul de peste An, Săptămânile I-XVII; 4. Timpul de peste An, Săptămânile XVIII-XXXIV; 5. Sfinții; 6. Pentru Liturghiile rituale și votive, pentru Liturghiile celebrate în diferite necesități sau trebuințe, la Liturghiile pentru răposați.
Cartea aceasta a fost scrisă în parte ca răspuns pentru persoanele care mi-au cerut să povestesc despre cum era în zilele de început ale revoluţiei sexuale, când am început eu să lucrez la Cosmo. O istorie scrisă de un martor ocular, chiar şi aşa trunchiată, e adesea mai folositoare şi mai exactă decât încercările de a reconstrui istoria din surse secundare, după ce toţi cei care au fost martori la evenimente au murit de mult.
Există două tipuri de concepţii despre lume: cea oferită de religii şi de mituri şi cea propusă de ştiinţă.
Religiile susţin un adevăr global, imanent, etern, complet, care include, în egală măsură, Natura şi Omul.
Ştiinţa propune un scenariu parţial, provizoriu, în care omul este doar un element al Naturii, al cărei produs este.
Pe lângă ambiţia comună de a furniza o concepţie coerentă despre lumea sensibilă, religia şi ştiinţa ocupă acelaşi spaţiu: acela al gândirii umane.
Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că între aceste două maniere de a aborda lumea, de a o înţelege, de a i te raporta, a existat competiţie, chiar conflict. Pe parcursul secolelor, religiile au fost cele care au deţinut supremaţia, oferind oamenilor un adevăr imuabil şi indispensabil. Astăzi este mai degrabă invers, ştiinţa ocupă centrul lumii, ori cel puţin pe acela al civilizaţiilor.
Trăim într-o perioadă în care ştiinţa este mai puternică, mai acaparatoare, mai savantă ca niciodată, dar, în acelaşi timp, mai contestată, mai criticată, mai acuzată. Centru al lumii, ea a devenit, deodată, şi cauza tuturor relelor sale.
Prin alcătuirea sa, chiar prin metodă, ştiinţa „l-a exclus” pe Dumnezeu din „domeniul” său. Cu alte cuvinte, ea refuză ca în concepţia sa despre lume, în explicaţia sa, să permită să intre o forţă „supranaturală”. Dar, în acelaşi timp, ştiinţa, prin ea însăşi, are puterea de a nega existenţa lui Dumnezeu?
Prin urmare, această carte a fost scrisă cu scopul de a răspunde la această întrebare. Fără tabuuri, fără idei preconcepute, cu unicul simbol care trebuie să rămână regula societăţilor civilizate: toleranţa.
Chiar dacă titlul Introducere în Noul Testament pare suficient de explicit, se impun totuşi câteva clarificări, pentru ca cititorul să ştie care a fost intenţia noastră. Mai întâi, tipul de cititori avut în vedere. Această carte se doreşte a fi o introducere; ca atare, ea nu se adresează cercetătorilor. Am în vedere atât cititorii care intenţionează să abordeze studiul Noului Testament (NT) de unii singuri, cât şi studenţii care frecventează cursuri despre NT la diferite niveluri (de ex., grupuri de studii biblice, învăţământ religios sau primii ani de seminar etc.). Cu alte cuvinte, am încercat să scriu o carte care să-l poată ghida pe cel care citeşte pentru prima dată într-o manieră aprofundată Noul Testament, în întregime sau în parte, şi trebuie să fie capabil să răspundă mai târziu unor chestiuni mai specifice
Consider că „aspectele” expuse şi tratate de autor ar putea fi o provocare pentru toţi cei care sunt chemaţi, în cadrul Bisericii, să slujească evanghelia prin intermediul numeroaselor relaţii pe care le întreţin în activitatea lor pastorală. Mai mult, consider că expunerea de faţă poate deveni un preţios instrument pentru toţi cei care îşi îndeplinesc misiunea pastorală în acele sectoare ce privesc sfera interioară şi delicată a persoanei umane, precum îndrumarea spirituală, sacramentul Spovezii şi colocviul formativ în cadrul pregătirii la viaţa preoţească şi consacrată.
Totodată, am încredere că această carte poate aprinde în mulţi cititori dorinţa de aprofundare tot mai temeinică a chestiunilor tratate şi îmi doresc ca, prin harul Domnului, să fie urmată de o altă lucrare care să completeze prezentarea aspectelor teoretice introduse şi, mai ales, să ofere alte aplicaţii practice în sfera educaţională şi formativă.
Pr. Alessandro Lembo
„Codul de drept canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme, pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumneiezescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi administrarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate”, spunea fericitul Papă Ioan Paul al II-lea în Constituţia apostolică Sacrae disciplinae leges, prin care a promulgat noul Codex Iuris Canonici al Bisericii Romano-Catolice, la 25 ianuarie 1983.
În cartea Din Staţiune în Staţiune, Jansen ne conduce prin această rugăciune bogată, imaginativă. Cu fiecare meditaţie bazată pe Scriptură, el ne invită să intrăm într-o poveste care încă nu s-a terminat. Ne arată modul în care întâmplările de pe Calvar încă se mai derulează în vieţile noastre, în fiecare zi. Începem să conştientizăm că „viaţă spirituală” este o expresie redundantă; după cum scrie Jansen: „Toată creaţia şi toate experienţele noastre sunt în mod misterios pline de Duhul lui Dumnezeu. Totul este spiritual, de la persoana care a fost miraculos vindecată de o boală până la treburile banale de zi cu zi, cum ar fi spălatul vaselor”.
La masa cuvântului. Reflecţii la Liturgia cuvântului din duminici şi sărbători. Anii A, B, C
Acest volum este o încercare modestă de a-i însoţi pe toţi cei care doresc să răspundă iubirii lui Dumnezeu printr-o viaţă plină, fericită şi rodnică, înflorind în fericirea veşnică de a-l contempla. El s-a născut din dorinţa de a-i ajuta să parcurgă o călătorie interioară de ascensiune spirituală şi să se deschidă la bucuria unei întâlniri care să le schimbe viaţa. Aceste rânduri emană dintr-o inimă deschisă la evanghelia şi la Persoana lui Isus Cristos, cu dorinţa de a provoca aceeaşi deschidere în cititor, ajutându-l să intre în sine însuşi, în locul prezenţei intime a lui Dumnezeu, şi dându-i efortului său de convertire un caracter tangibil, să-i indice drumul de urmat şi mijloacele concrete pentru a-l repune pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale esenţiale.
Volumul, coordonat de ÎPS Aurel Percă, oferă cititorului o retrospectivă a vizitei Sfântului Părinte Papa Francisc la Iași, 1 iunie 2019, pe baza fotografiilor realizate cu multă măiestrie de dl Adrian Cuba, fotograf oficial în timpul vizitei, și organizate grafic după proiectul dnei prof. Ligia-Magda Sficlea.
La sfânta Liturghie, Liturgia cuvântului se încheie cu „Rugăciunea credincioșilor”, numită și Rugăciunea universală. Reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican a redat viață acestui rit al Liturghiei, propunându-l ca o formă de rugăciune care să dea un spațiu amplu credincioșilor, adică celor botezați, și simțirii lor cu Biserica. Credincioși prezenți la celebrarea euharistică își exercită astfel funcția lor preoțească și se roagă pentru toți oamenii.
Predici. „Predicați Evanghelia la toată făptura” (MC 16,15). Anul A
Volumul acesta a luat naştere din nenumăratele experienţe de umanism negat stigmatizate în multe ocazii de către papa Francisc. A făcut-o şi cu ocazia Crăciunului din 2014, adresându-se superiorilor Curiei Papale. Discursul său nu a fost unul ocazional sau legat de o sărbătoare. Iniţiativa autorilor apare deci cât se poate de oportună, căci ea le oferă cititorilor invitaţia de a reciti cuvintele papei şi de a le îmbogăţi cu referirile la oameni (Rosmini, Fogazzaro, Milani) care au iubit fără rezerve Biserica.
Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină.
De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.
Creştinismul este religia cea mai necunoscută a lumii occidentale. Aceasta nu se datorează unei lipse de informaţii, ci, din contră, unei supraabundenţe de informaţii. De altfel, aceste informaţii au de obicei un mod specific demn de remarcat: sunt grotesc de false. Dintr-un anumit punct de vedere, lucrul acesta nu este chiar atât de rău. Se poate trăi bine având convingeri false. Multă vreme se credea că prin artere ar curge aer, iar mult timp s-a acceptat faptul că ar exista zmei şi însăşi convingerea că Pământul ar fi sub forma unui disc nu i-a împiedicat pe oameni să ducă o viaţă plină de sens.
De câte ori nu ne-am hotărât, în preajma Postului Mare, că vom trăi acest post diferit. Ne-am spus că de această dată chiar vom respecta, pe tot parcursul postului, deciziile pe care le-am luat la început! Am vrea să trăim mai profund Pătimirea lui Isus, să fim mai consecvenţi în rugăciune, în fapte bune, am vrea ca aceste câteva săptămâni să ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să ne facă oameni mai buni.
Nu ştim dacă acest jurnal va reuşi să atingă un scop atât de măreţ, dar poate va fi măcar un pas mic spre îndeplinirea lui. Este presărat cu îndrumări şi provocări zilnice, dar să le luăm doar ca pe nişte sugestii şi nu ca pe obligaţii. Să ne simţim liberi să îl folosim cum credem noi că ne ajută mai mult! Fie că scriem, sau desenăm, sau doar ne gândim, însuşi faptul de a deschide acest jurnal în fiecare zi din timpul Postului Mare va fi un mic sacrificiu de timp adus Tatălui, o mică rugăciune, un mic gând trimis spre Cer. Iar la sfârşit să ne vedem cu bucurie în ziua Învierii… poate chiar un pic mai buni!
Figura lui Isus continua, din fericire, sa atraga multimile si chiar simpatia unor oameni care nu sunt crestini. Succesul Bibliei ramâne nedezmintit. Or, pentru crestini, punctul culminant al Bibliei îl reprezinta patimirea urmata de învierea lui Cristos. Asa stând lucrurile, este firesc ca patimirea sa focalizeze întreaga atentie.
Patimirea lui Cristos nu reprezinta, cu toate acestea, un lucru simplu! Bineînteles, exista aspectul istoric, as spune, aproape aspectul evenimentului. Si nu trebuie sa-l neglijam. Patimirea, e adevarat, nu ne este cunoscuta decât prin intermediul celor patru Evanghelii. Textele lor concorda, cu toate acestea, în mare parte si nu ne putem îndoi de verosimilitatea condamnarii si a supliciului pe care Isus l-a suferit. A vorbi despre acestea este asadar un lucru cât se poate de legitim, ca suntem sau nu credinciosi. Evangheliile sunt documente de care istoricii trebuie sa tina seama. Mai mult, faptul ca Evangheliile si descrierea patimirii reprezinta elemente fundamentale ale credintei crestine, ale convingerii si pietatii crestinilor, constituie si el un fapt istoric si nu exista nici un motiv ca istoricii sa refuze a lua în seama aceasta sursa. Ea exista.
Înainte de a începe să citești această carte – și mă bucur nespus de mult că ai optat pentru ea –, aș vrea să-ți las un sfat legat de cum să o citești. Cartea are două părți care pot fi numite, în linii mari, teorie și practică. Prima parte, cea teoretică, este o încercare – foarte probabil, extrem de stângace – de a descrie această realitate extraordinară a relației omului cu Dumnezeu, pe care ar trebui să o construim în etapa pământească a vieții noastre, înainte de a-l întâlni într-o zi față în față. În această secțiune, am încercat să surprind legătura noastră cu Dumnezeu și să înțeleg ce ne invită el pe toți să facem, dorind să fie aproape de noi. Partea a doua, pe de altă parte, este (pe cât posibil) un ghid concret despre cum să construim această relație în practică sau, pur și simplu, cum să ne rugăm pentru a-l întâlni cu adevărat pe Dumnezeu.