De ce este cerul albastru? De ce este apa udă? De ce nu pot vedea vântul? Din ce particule este alcătuită cea mai mică particulă? Există Dumnezeu şi fără oameni? Orice cunoaştere complexă începe cu întrebări simple. La o vârstă înaintată, Albert Einstein a remarcat că îşi datora majoritatea succeselor faptului că, pe tot parcursul vieţii, a rămas un copil însetat de cunoaştere.
Un fel de curiozitate adolescentină îl inspiră pe Homo sapiens încă de la apariţia sa, de peste 100 000 de ani. Aceasta îl diferenţiază fundamental de regnul animal. Antropologii culturali vorbesc despre „neotenie”. Asta înseamnă că omul este singura fiinţă care îşi poate păstra tinereţea plină de curiozitate chiar şi pe măsură ce devine adult. Paradoxal, el devine adult tocmai prin faptul că, cu inima şi mintea, cu sentimentele şi intelectul, refuză să fie pur şi simplu „gata”. Sensul educaţiei este de a promova această neterminare naturală a omului în favoarea unei dezvoltări holistice şi mature a personalităţii.
Omul are înnăscuta înclinaţie de a se minuna şi de a medita. El poate pune la îndoială tot ceea ce există. Poate chiar să se transforme în obiectul contemplării şi astfel să se depăşească pe sine. Poate să-şi extindă gândirea dincolo de lumea aceasta, către o lume de dincolo. Promovarea acestei capacităţi de transcendenţă face parte dintr-o educaţie cuprinzătoare. În comparaţie cu animalele, omul, născut pentru a se confrunta cu ceea ce este minunat şi misterios, este mai degrabă un „făt de mamifer ajuns la maturitate sexuală”, potrivit lui Robert Rogue Harrison, specialist în ştiinţe culturale care predă la Universitatea Stanford. A fi om înseamnă a deveni om în permanenţă. Harrison descrie această dinamică astfel: „Neotenia… este o tendinţă către o mai mare libertate, nu doar faţă de dictatele genetice ale trecutului, ci şi către noi posibilităţi neîndeplinite”. Educaţia trebuie să servească acestei tendinţe. Copiii devin adulţi fără a uita să se minuneze. Ei trebuie să aibă şansa de a pune chiar şi ultimele întrebări despre moarte şi viaţă. Îşi pot realiza cel mai bine libertatea atunci când simt că trăiesc într-o lume care nu este încă desăvârşită. Ei trebuie să poată experimenta faptul că drumul spre maturitate deschide mereu noi orizonturi: spre sensul vieţii. Curiozitatea faţă de religie joacă un rol decisiv în acest sens. Întrebarea personală despre Dumnezeu nu ar trebui exclusă. Spiritul uman rămâne tânăr în special datorită capacităţii sale de intuiţie religioasă. O educaţie cu adevărat bună doreşte să contracareze orice formă de ignoranţă – atât intelectuală, cât şi spirituală.
Acest lucru implică o altă provocare majoră atât pentru părinţi, cât şi pentru toţi ceilalţi responsabili din domeniul educaţiei: cum pot ei, în calitate de adulţi, să redescopere în procesul de educare a copiilor potenţialul emoţional şi intelectual al religiei şi să-l valorifice? Omul nu este doar un elev al viitorului. Omul devine om şi prin amintire, prin conştiinţa istorică, prin învăţarea din trecut. Robert Pogue Harrison vorbeşte despre „două tipuri de sapientia umană”: una dintre aceste înţelepciuni „este legată de spiritul sau inteligenţa din noi, care experimentează, inventează, descoperă, calculează şi, în general, produce schimbări cuprinzătoare prin cunoaşterea şi manipularea lumii exterioare. Cealaltă este acea înţelepciune a vârstei speciei noastre, bazată pe conştiinţa de muritori, care a contribuit la apariţia zeilor, a mormintelor, a legilor şi scrierilor naţiunilor, a memoriei poeţilor şi a arheologiei savanţilor… În timp ce mintea dezvăluie inovaţiile viitorului, înţelepciunea moşteneşte amintirile trecutului şi le dă mai departe”. În procesul de educare, cele două tipuri de înţelepciune acţionează împreună: amintirea şi viziunea, credinţa şi speranţa, imitaţia şi reinventarea. Ar trebui să ne punem cu curaj întrebarea critică şi autocritică dacă încă ne educăm copiii în mod corect şi cuprinzător.
În dezbaterea privind educaţia din ultimii ani, studiul internaţional comparativ „Pisa” a fost obiectul unor discuţii aprinse. Acest studiu a constatat deficienţe semnificative în ceea ce priveşte cititul, scrisul şi concentrarea în rândul copiilor şi tinerilor germani. Mulţi elevi au dificultăţi în a înţelege textele prezentate. În schimb, o lacună educaţională la fel de gravă pare să nu îngrijoreze prea mult această societate: cea din domeniul religiei şi al spiritualităţii. Cu toate acestea, nu doar tinerii, ci şi adulţii suferă de deficienţe catastrofale de citire şi scriere în acest domeniu.
Viitorul acestei civilizaţii şi soarta generaţiilor viitoare se decid în mare măsură în sfera religioasă. Părinţii conştienţi nu doresc să lase pur şi simplu aceste decizii în seama altora, ci vor să le modeleze activ prin cuvânt şi faptă. Împreună cu copiii lor, ei doresc să ducă o viaţă nu doar asigurată din punct de vedere material, ci şi creativă din punct de vedere intelectual şi plină de sens din punct de vedere spiritual. O societate deschisă, care doreşte să rămână deschisă, trebuie să se deschidă competiţiei culturale în materie de morală, valori şi credinţă, inclusiv din punct de vedere religios. Suntem pregătiţi pentru asta? Cum ne pregătim pentru asta?
Această carte doreşte să ofere sugestii şi să trezească reflecţia, în favoarea unui dialog între generaţii. O competenţă educaţională matură şi modernă este posibilă. Primul pas pentru a ieşi din „starea de urgenţă educaţională” ar fi să conştientizăm măcar această provocare culturală şi educaţională de anvergură. Aceasta presupune ca atât părinţii, cât şi educatorii şi profesorii să abordeze cu sensibilitate întrebările fundamentale: De ce mă aflu pe lume? La ce folosesc toate eforturile, munca, acea căutare a fericirii, a bunăstării şi a satisfacţiei, dacă moartea pune inevitabil capăt existenţei pământeşti, dacă, în final, se pare că totul se termină? Sau există totuşi un sens al vieţii dincolo de lumea aceasta, un scop dincolo de moarte? Modul în care cei responsabili de educaţie abordează aceste nevoi existenţiale şi stimulează dezvoltarea personalităţii proprii şi a copiilor este de cea mai mare importanţă pentru societate în ansamblu. Şi, nu în ultimul rând, îmbogăţeşte stilul de viaţă.
Johannes Röser
