Luigi Maria Epicoco are darul cuvântului. Acest dar depășește simpla erudiție, acuratețea informației sau corectitudinea formală în utilizarea limbajului. Darul vorbirii este darul luminii. În acest sens, scrierile sale sunt întotdeauna scăldate într-o lumină care face ca proza lui să fie vie și să vibreze. Stilul scrisului său este cel care îl aseamănă cu genul mai nobil al predicii. Nu găsim la el intenții moralizatoare, nici deprinderi autoritare, sau vocație pedagogică. Cuvântul Părintelui Luigi Epicoco prinde contur din impactul singular cu misterul absolut al vieții și al morții. Desigur, nu fără – așa cum arată și această carte – citirea și relectura textului biblic. Utilizarea acestui text, însă, depășește și câmpul scolastic al înțelegerii teologice. Și în acest sens, cuvântul său este profund creștin, pentru că Isus este primul care arată că adevărul cuvântului său nu depinde de interpretarea corectă, teologică a textului, ci de exercițiul unei mărturii care este singura care poate ilumina adevărul – inaccesibil, de altfel – al textului. Luigi Epicoco rămâne fidel acestei învățături. Recursul său la Biblie nu este niciodată îngreunat de ostentația cunoașterii, ci este mereu filtrat de întâlnirea cu Isus, cu evenimentul Isus, total dependent de această întâlnire.
În ultima sa lucrare, intitulată Telemah avea dreptate (Telemah nu s-a înșelat), obiectul meditației sale este viața fiului. Tinerețea, ne spune el, nu este o boală care trebuie vindecată. Prima sarcină a educației este de a avea încredere în viața fiului. Tinerețea, aș adăuga eu, nu trebuie nici măcar privită ca o perioadă limitată a vieții, ci ca o resursă nelimitată de viață, capabilă să mențină energică viață. Căci nimic nu este mai tragic decât o viață care se manifestă deja ca o viață moartă. Pentru Isus, acesta este cel mai mare păcat: renunțarea la propriul talant. Iată de ce Epicoco poate scrie că „tinerețea este timpul iubirii”, în sensul că însoțește viața în desfășurarea ei, ca și cum ar fi limfa ei vitala, ca o energie – energia dorinței și a iubirii – care respinge umbra greoaie a morții, greutatea apăsătoare a trecutului, care preferă orizontul deschis al viitorului în locul sclaviei infernale a propriului Egipt. Nu întâmplător unele dintre cele mai intense pagini sunt dedicate „complexului egiptean”, adică atitudinii vieții umane de a se întoarce spre trecut ca spre un lanț de care nu se poate elibera, de a prefera propriile lanțuri în locul propriei libertăți.
În această călătorie în jurul misterului vieții fiului, Epicoco aduce printre noi, în timpul nostru prezent, figuri clasice din textul biblic: Isaac, Iosif, Samuel, David, fiul risipitor, Isus însuși. El le convoacă nu ca figuri istorice, din trecut, ca relicve simbolice. Nu, el arată că aceste figuri sunt printre noi, ele locuiesc în lumea contemporană, sunt figuri vii, nu prăfuite de timp. Acesta este felul lui de a gândi: să arate că adevărul Bibliei nu este un adevăr înmormântat, destinat arhivei, ci un adevăr palpitant, absolut prezent în lumea de astăzi. Aceste figuri de fii devin interlocutori valoroși pentru a înțelege calea prin care viața se umanizează. Ce înseamnă să fii fiu? Ce înseamnă să moștenești ceva? Care este cel mai mare dar al paternității? Cum se desfășoară procesul de filiație simbolică? Cum arată fiul corect?
Figura lui Telemah acționează ca un fiu care rezumă și răspunde pozitiv la aceste întrebări . Telemah este fiul corect pentru că știe că viața fiului are nevoie de viața tatălui pentru a-și găsi propria cale, dincolo de cea a tatălui. Telemah este fiul bun pentru că interpretează calitatea de fiu în lumina sarcinii etice de a moșteni: adică a ne însuși ca fiind al nostru, cu adevărat al nostru, ceea ce am primit de la generațiile dinaintea noastră; să îmbinăm proveniența cu destinația; să ne inventăm un drum personal recuperând ceea ce strămoșii noștri ne-au transmis; să nu rămânem paralizați în conflictul orb cu părinții noștri, ci să recunoaștem datoria simbolică care ne leagă de ei; să nu dorim moartea tatălui, ci să stabilim cu el o nouă alianță în numele vieții. Telemah este fiul care știe să trăiască în așteptare, în pregătirea venirii Celuilalt, fără melancolie, dar cu forța celui care este pregătit pentru o nouă călătorie. Luigi Epicoco preia această figură și profunzimea ei simbolică din lucrarea mea despre dinamica filiației, dar o extinde prin intermediul figurilor biblice ale fiilor pe care tocmai i-am amintit mai sus. Cititorul va putea aprecia incisivitatea cu care Epicoco insistă să lege aceste istorisiri despre fii de marea problemă a crizei discursului educațional care afectează epoca noastră. Dintre aceste figuri, îl putem lua ca emblematic pe Iosif din Egipt. Îi cunoaștem destinul: fiind fiul cel mai tânăr și cel mai iubit de tatăl său, el stârnește mânia invidioasă a fraților săi care îi pun la cale moartea. După ce a scăpat de pericol, el se găsește într-o poziție privilegiată la curtea faraonului într-un moment de mare criză. Acolo își întâlnește frații care îl recunosc și se tem de răzbunarea lui. Cu toate acestea, Iosif se împacă cu ei, salvându-i de la nenorocire. Sterilitatea individualismului, care nu generează decât invidie și gelozie, este astfel depășită de o responsabilitate care asumă orizontul relației și nu pe cel al prădării celuilalt.
Un detaliu, însă, atrage atenția lui Epicoco. Aceasta se referă la relația specială dintre Iosif și tatăl său. Copiii, ne amintește Epicoco, au nevoie să fie de neînlocuit, să fie prețuiți. Predilecția ar trebui să însoțească fiecare fiu în relația sa cu Celălalt care are grijă de el. Levinas o amintea bine: fiecare copil este un copil unic. Tunica pe care bătrânul tată o pregătise pentru Iosif, fiul său cel mai mic, avea caracteristica de a fi inconfundabilă, de a avea mâneci deosebit de lungi. Această anomalie este, de fapt, un semn de distincție. Tunica lui Iosif este o tunică diferită, unică, ceea ce îl face să fie fiu, fiul preferat. „Logica turmei” – explică Epicoco – se aprinde împotriva acestui fiu, pornind de la un sentiment de excludere. Este aceeași mișcare care inspira gestul lui Cain: lovirea predilectului, eliminarea celuilalt care atrage iubirea tatălui. În acest sens, fiecare fiu ar trebui să aibă dreptul de a moșteni tunica lui Iosif, de a fi, în ochii Celuilalt, demn de iubire. În acest sens, tunica, ca simbol al darului de iubire al Celuilalt, este cea care îi permite lui Iosif să nu răspundă la ură cu ură, ci să ierte, să scape de spiritul de răzbunare prezent în logica turmei. „Când cineva în viața sa experimentează predilecția, este capabil să devină o moștenire pentru ceilalți… Este o lecție imensă pe care adulții ar trebui să o învețe mereu: singurul mod în care o persoană poate moșteni ceva este să facă posibilă fericirea celui pe care îl iubește“. În acest fel, noi, la rândul nostru, putem primi ceva de la copiii noștri. Numai iubirea de predilecție permite să răspunzi cu iubire: „conceptul de moștenire este astfel răsturnat: copiii sunt cei care lasă o moștenire părinților, în timp ce părinții dau o promisiune copiilor”.
Massimo Recalcati
