Dacă la un moment dat, în timpul predicii sale, unul dintre ucenicii săi i-a cerut să-i înveţe cum să se roage, înseamnă că Isus avea un mod special de a se ruga. Înainte de Isus, Ioan Botezătorul şi fariseii îşi învăţaseră şi ei ucenicii să se roage. Cu toate acestea, Ioan alesese rugăciunea ascetică în pustiul din Iuda, iar fariseii nu foloseau parabole pentru a-i învăţa să se roage. Ceea ce caracterizează într-un mod unic învăţătura lui Isus despre rugăciune este utilizarea parabolelor. Isus nu a inventat un nou sistem de rugăciune. Cu tot respectul pentru alţi învăţători, Isus nu a fost un pustnic, un bonzo sau un profesor de yoga. Mai degrabă, el a ales viaţa de zi cu zi a poporului său pentru a-l învăţa să se roage cu ajutorul parabolelor.
În itinerariul pe care îl vom întreprinde, ne vom concentra mai întâi pe rugăciunea lui Isus şi, în special, pe Tatăl nostru. Apoi vom aprofunda parabolele legate în mod explicit de rugăciune: prietenul insistent, văduva şi judecătorul necredincios, fariseul şi vameşul din templu, smochinul şi împărăţia lui Dumnezeu.
La prima vedere, parabola tatălui milostiv, mai degrabă decât cea a „fiului risipitor”, nu pare legată de rugăciune. În schimb, parabola prin excelenţă este menită să răspundă celor care pun la îndoială asocierea lui Isus cu vameşii şi păcătoşii (cf. Lc 15,1-2). Cu toate acestea, umanitatea deconcertantă a tatălui milostiv, de neconceput pentru orice tată din această lume, expune relaţia dintre Tatăl ceresc şi fiinţele umane.
În afară de parabola smochinului, care se regăseşte şi în Evangheliile după Marcu şi Matei, celelalte parabole despre rugăciune se găsesc doar în Evanghelia după Luca: evanghelia rugăciunii şi a parabolelor prin excelenţă. Fără a dori să forţăm conţinutul, considerăm că legătura dintre Tatăl nostru şi parabolele despre rugăciune este originală. Isus a ilustrat Tatăl nostru prin parabole şi prin acestea s-a referit continuu la Tatăl nostru. Decisiv este acest neîntrerupt du-te-vino între Tatăl nostru şi parabolele rugăciunii, astfel încât modul cel mai adecvat de recitare şi explicare a rugăciunii Tatăl nostru se găseşte în parabole. Începutul şi sfârşitul parabolelor despre rugăciune nu sunt întâmplătoare, ci răspund strategiei narative a lui Luca.
Prima parabolă, imediat după Tatăl nostru, este despre prietenul insistent (Lc 11,5-13). Ultima parabolă este despre smochin şi despre împărăţia care trebuie recunoscută prin rugăciunea vigilentă (Lc 21,29-36). Prima parabolă se încheie cu darul Duhului Sfânt (Lc 11,13), ultima se încheie cu rugăciunea vigilentă, în vederea instaurării împărăţiei lui Dumnezeu (Lc 11,31). Între Duhul Sfânt şi priveghere există o afiliere reciprocă firească şi necesară. Duhul ne învaţă să ne rugăm pentru că strigă cu putere înlăuntrul sufletului omenesc; iar rugăciunea vigilentă se naşte din prezenţa Duhului lui Cristos în inimile credincioşilor. Le doresc cititorilor, din tot sufletul, ca între prezenţa Duhului în Biserică şi rugăciunea care îi învaţă să recunoască semnele timpului, să se lase călăuziţi de Isus, învăţătorul original al rugăciunii prin parabole.
Mons. Antonio Pitta
