Reprezintă, într-adevăr, viața consacrată o profeție pentru comunitatea eclezială? Ce putem spera de la ea? Dar suntem în stare să schimbăm percepția despre viața consacrată tradițională cu una mai evanghelică și mai atașată de oamenii din vremea noastră? Ne putem debarasa de expresiile ei instituționale rămânând, cu toate acestea, fideli carismei? Ce-i de făcut? Papa Francisc, în adunarea superiorilor generali, din anul 2013, sublinia vehement că rolul vieții consacrate este acela de „a trezi lumea”. Nu este o misiune deloc facilă, dar nici de omis. Cartea fratelui Michael Davide Semeraro, în traducerea pr. Adrian Măgdici, ne propune să trecem de la o imagine elitară a vieții consacrate, de la o societas perfecta, la una familială, a fiilor lui Dumnezeu, adunată într-un unic Duh, o profeție pentru timpurile prezente, într-un cuvânt, la o viață consacrată fericită. Autorul împărtășește gândurile și trăirile sale, pe care le-a limpezit în peste cei treizeci de ani de viață consacrată și pe care le-a adunat în cartea de față. O carte, împletită de convingeri și de provocări, ce nu ține neapărat să ne ofere soluții, ci doar „provocări”, nu certitudini, ci, mai degrabă, năzuințe. Lucruri ce ne fac să sperăm la o viață consacrată întrupată aici și acum, în spațiu și timp. Dacă ne dorim ca viața consacrată să însemne mai mult decât o simplă dezbatere eclezială sau mai mult decât o juxtapunere de idei și roluri, e necesar să facem, cu obiectivitate și deschidere, un exercițiu de actualizare și de profeție, precum o face autorul, să căutăm implicațiile profunde ale misiunii noastre, să găsim echilibrul în practică. În mod cert, viața consacrată, prin prisma cărții fratelui Michael Davide, ne determină să privim lucrurile și întreaga noastră ființă cu mai multă responsabilitate și înțelepciune. P. Carol-Daniel Sabău, OFMConv.