Dacă ar fi să considerăm bogăția acumulată de-a lungul secolelor de „Imitarea lui Cristos”, am putea afla numeroase dovezi care atestă importanța ei. Știm, de pildă, că Ignațiu de Loyola, fondatorul Societății lui Isus, obișnuia să citească câteva capitole pe zi, iar episcopul J. Bossuet o prețuia într-atât încât a ajuns să o considere „cea de-a cincea Evanghelie”. Teologul englez John Wesley, fondatorul metodismului, a fost ajutat să aleagă o viață în mod radical evanghelică de vechea sa pasiune pentru „Imitarea lui Cristos”, iar la sfârșitul sec. al XIX-lea o putem aminti pe Tereza de Lisieux, care avea o devoțiune cu totul specială față de această operă clasică.
În zilele noastre, cu toate acestea, „Imitarea lui Cristos” este considerată de unii un material „învechit”, pentru că pune prea mult accent pe devoțiune, privilegiază un stil de viață monastic-contemplativ și pare să dea prea multă importanță sufletului, în detrimentul trupului.
Nu este nici pe departe ceva banal a ne întreba ce au găsit milioane de creștini, din diferite pături sociale, confesiuni sau epoci istorice, în maximele și exortațiile ei. Am putea, oare, să ne lipsim de această comoară și de ceea ce a reprezentat ea pentru multe generații de călugări ori creștini sârguincioși? Cu siguranță nu.
Contextul în care s-a zămislit „Imitarea lui Cristos” este cel monastic, mai precis un ambient cenobitic (comunitar), surprins într-o ipostază de criză, într-o perioadă ce oscilează între prima jumătate a secolului al XIII-lea și sfârșitul secolului al XV-lea. Este vorba de o perioadă destul de lungă, în care anumite aspecte tratate în „Imitare” pot fi considerate esențiale: detașarea de teologia scolastică; amara conștientizare defectelor clerului, care aduce cu sine nevoia unei implicări spirituale mai serioase; dezvoltarea unei devoțiuni speciale față de pătimirea lui Cristos etc.
Oricât ar putea părea de paradoxal, rămâne un mister cine este autorul celui mai influent text de spiritualitate. Unii l-au atribuit abatelui italian Giovanni Gersen (1180-1243), alții ilustrului teolog francez Jean Gerson (1363-1429) sau canonicului augustinian germano-flamand Thomas din Kempen (1379-1471). După mai bine de patru veacuri de studii, cercetări, discuții filologice tăioase, spinoasa chestiune a origine a „Imitării lui Cristos” încă nu a fost deslușită. Nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că cititorii medievali erau interesați mai curând de text decât de autor. De fapt, însuși autorul „Imitării” recomandă smerenia și anonimatul: „Dacă vrei să știi și să înveți ceva folositor, bucură-te atunci când nu ești băgat în seamă și socotit un nimic” (cartea I, cap. 2, nr. 3).
Această nouă traducere, după originalul latin, realizată de pr. Adrian Măgdici OFMConv. pentru Editura Serafica, are drept scop redescoperirea unui aspect trecut cu vederea de traducerile relativ recente, și anume acela al păstrării curgerii aforistice a textului, evitându-se, astfel, folosirea parafrazelor explicative, care mai mult îl nedumeresc pe cititor decât îl lămuresc.
Modificarea titlului operei, pe de altă parte – respectiv renunțarea la variantele clasice de titlu („Urmarea lui Hristos” sau „Imitațiunea lui Cristos”) și adoptarea formulei „Imitarea lui Cristos” – este justificată de traducător prin aceea că termenul „urmare” nu corespunde itinerariului ascetic presupus de autor (din rațiuni ce sunt explicate în Introducere), în timp ce conceptul „imitație”, în societatea contemporană, asumă mai curând o conotație negativă (fake). Pentru a ieși din impas, s-a preferat adoptarea unei forme speciale de substantiv, rezultată din infinitivul lung a verbului „a imita” – adică „imitare” – care permite păstrarea statutul de substantiv al lui „imitatio” și, totodată, evită varianta sa statică („imitație” / „imitațiune”), actualmente compromisă.
***
Considerăm că apariția acestei noi traduceri a uneia dintre cele mai frumoase și mai citite cărți după Biblie (în viziunea multor specialiști) reprezintă mai mult decât o noutate editorială sau reeditare; e un eveniment literar. Este un eveniment literar, în primul rând, datorită faptului că reprezintă un demers obligatoriu de a readuce în prim plan o comoară spirituală în aceste vremuri în care societatea, din cauza multitudinii de valori și modele care sunt propuse, sfârșește previzibil într-o derută generală, fiind incapabilă să-și asume alegerea unui model propus. De ce era necesar un astfel de demers? Trăim realitatea unor timpuri în care, oamenii – indiferent de nivelul de educație și cultură – caută cu disperare „omul nou”, iar falșii profeți și apostoli se grăbesc să potolească această sete cu zeci de mii de pagini de dezvoltare personală. Timpul a demonstrat că literatura în domeniul dezvoltării personale rareori are caracter memorabil, în vreme ce „Imitarea lui Cristos”, a omului nou – acela propus de sfântul apostol Paul, s-a impus, de-a lungul secolelor, în conștiința creștinilor și nu numai.
Pentru că avem în față o traducere, trebuie precizat faptul că nu avem de-a face cu o adaptare a unui text vechi la timpurile în care trăim; nu este vorba nici de transpunerea în pagini a vizunii proprii a traducătorului, așa cum se întâmplă în numeroase cazuri. Avem de-a face cu o migăloasă muncă de restaurare a unei opere de artă; iar interpretarea textului vechi se face atât spiritul, cât și în litera sa.
Întrucât problema autorului acestei cărți este un dezbătută și în zilele noastre, fără un rezultat concret, până la un verdict definitiv și irevocabil s-a optat pentru traducerea acestor pagini ca pe o colecție de texte anonime, nefiind exclusă posibilitatea ca, de-a lungul timpului, să existe mai mulți autori care să-și fi adus aportul la îmbogățirea acestui material spiritual considerat, deseori, o „a doua Evanghelie”. În ceea ce privește titlul, opțiunea pentru „Imitarea” și nu pentru „imitația” sau „imitațiunea” – cum era împământenit până acum – este justificată de autorul acestei traduceri, părintele Adrian Măgdici, de rațiuni estetice și practice. În primul rând, în opinia sa (confirmată și de starea actuală a societății), cuvântul „imitație” sau „imitațiune” a ajuns să aibă un sens negativ, definind falsitatea, lipsa de originalitate. Or, chiar și în vremurile noastre, acest volum poate fi și este considerat nu doar original, dar și originar în domeniul dezvoltării personale. Din punct de vedere estetic, infinitivul lung al cuvântului „imitare” propune o abordare dinamică a cărții, așa cum de altfel trebuie să fie străduința continuă de a însuși modul de a fi al lui Isus Cristos.
Multitudinea izvoarelor și documentelor folosite au asigurat acestei noi traduceri o învigorare de formă și de fond, paradoxal fără a altera textul original; mesajul „prinde” orice cititor; limbajul este eliberat de unele tensiuni întâlnite în alte traduceri anterioare, astfel că devine accesibil și pentru omul de rând, dar și pentru studioși; arhaismul nu numai că subliniază și conservă sacralitatea cărții ci devine elementul inovator al unor timpuri căzute în desuetudine.
Nu în ultimul rând, numeroasele citate biblice prezentate în aceste pagini au fost corelate cu varianta în latină Vulgata a Bibliei, așa cum au fost scrise în textul original, iar trimiterile textuale concordă cu noua variantă a Bibliei catolice, publicată în 2020, astfel ca rezonanța timpurilor noastre cu permanența mesajului lui Dumnezeu să fie nu numai reînnoită, ci și fidelă, pentru că niciodată Creatorul nu-și va lăsa în urmă creația sa.